Mă lupt cu mine

?

Cuvintele pe care nu avem curajul să le rostim, privirile pe care nu le încurajăm cu emoții, gesturile pe care le răsfrângem în încercari mici de apropiere...toate cele ce nu le-am săvârșit ne vor bântui într-un prăfuit joc al perdelelor albe,vom alerga pe coridoarele infinite și ne vom prăbuși pe covoarele cu modele tradiționale...deoarece greșelile pe care le facem sunt ca niște tradiții,am renunța la ele...dar parcă deja ne-am obișnuit.
Oamenii pe care îi iubim...de ce nu le arătăm pur și simplu ce se află în sufletele noastre? De ce ne ascundem,de ce fugim și ne mințim că aștia suntem noi-când de fapt suntem mici și neajutorați-? De ce alegem să punem etichete pe toate emoțiile noastre și să ne comportăm ca niște mașinării?
Familiile noastre nu reprezintă ceea ce ar trebui...grijile și neajunsul cuprind în palmă umbra clipelor speciale, fiecare membru dintr-o familie încearcă să se-ngrijească de binele său,fie gândindu-se prea puțin la cel al cărui sânge deține aceleași elemente. Comunicarea s-a scurs de ani buni în bazinul cu apă dată uitării, atenția față de ceea ce omul cu care luăm cina nu mai este completă,preferând să râdem la o glumă banală în loc să plângem unul pe umărul celuilalt. Aceste aparențe, minciuni,au acaparat și cele mai pure legături și le-a transformat în -a fost odată ca niciodată-.
Privesc în jur,stând pe banca mult prea rece...în stația de autobuz și...văd doi tineri care-par îndrăgostiți-...se îmbrățișează, se sărută, însă parcă de dragul de a fi priviți, de dragul promovării acestor 'relații' superficiale ce au devenit mai degrabă un prototip.
Rar mai este în lume gândul de a fi unic și a trăi frumos, așa cum tot mai rare sunt inimile dornice să onoreze prezența lor pe pământ-în fiecare zi-,trăind simplu și responsabil, cu pofta de a hrăni mintea și hidrata spiritul.