Căzând în barca miilor de gânduri, mă fac una cu puntea și podul mă îneacă, mă fac unul cu pământul și a doua zi, odată cu răsăritul, învii precum bobocul de zambilă de la colț de gard făcut din putred lemn, bătut cu ruginite cuie.
Căzând în patul serilor ciclice în rutină, mă tem de pereți, mă sperie tavanul și groaznic fug într-un coșmar sinistru când imaginea mea în oglindă fuge și se vrea a fi altceva.
Căzând în nu știu ce adânc de neliniște, mi e prea somn pentru a putea dormi și în timp ce îmi alunecă din mâini și ziua aceasta, mâinele ce mă va saluta în zorii zilei mă îngheață.
Cum e posibil așa ceva în linii mari de profunzime a gândurilor? Cum e posibil să nu pot fugi de mine dar să mă chinui necontenit, cum e posibil să îmi însușesc normalitatea când eu mereu mă întorc la ceea ce mă omoară?
Căzând din cer un curcubeu se prelinge pe marginile infinitului și totuși de curând am aflat că omul nu poate percepe infinitul. M am străduit să îmi imaginez ceva în nimicul în orizont larg și am căzut eroare, mintea mea a perceput eroare.
Cum e posibil să fim atât de depășiți de noțiunea infinitului?
Din infinit ne naștem și spre infinit murim.
În efemeritatea dintre,ne sacrificăm cu toții, tacit și -în zadar-
CITEȘTI
Mă lupt cu mine
SpiritualMă lupt cu mine de când mă știu, îmi pun în concurență teama și speranța și ajung să le țin la același nivel. Fac pași înainte cu credința unui nou început pentru sufletul meu dureros,dar ajung să dau înapoi și să îmbrățișez amărăciunea unei minți m...
