Mă lupt cu mine

Durerea nu-și merită urmarea

Mă știu rece, ca de gheață
Și nu-mi doresc să simt lucruri cărora să nu le fac față
Nu-mi doresc să privesc alți ochi și să zăreasc speranță sau iubire
În ochii mei se află destulă răscolire
Nu vreau mai multe îmbrățișări de care să devin independentă
Nu știu să mă controlez,sunt ciudată și am o minte complicată
Nu vreau să-mi bată inima tare
Decât atunci când mă fac singură să simt durerea la ale sufletului picioare
Nu vreau pe nimeni care să-mi aducă cafea
Pentru mine emoțiile sunt fatale,și aș putea cădea
Nu vreau să-mi prindă nimeni mâna și să mă sărute pe obraz
Mă tem de iubire de parcă ar fi necaz.
Mi-e teamă să mă apropii de tot ce mi-ar putrs topi nesiguranța
Mi-e teamă să mă opresc din a-mi folosi aroganța
Mi-am tot zis că ce-i cu atâtea sentimente mii și mii?
Dar să vezi ce-i în sufletul meu,te-ai speria,tu știi?
Ai fugi peste dealuri după ce ai cutreiera ale confuziei câmpii
Și ai jura că nu mai există blândețe nici în sufletul unor copii
Nu ai vrea să ajungi să mă știi...
Mai bine te-ai opri înainte ca înaintea mea să vii
Nu pot să mă comport cu oamenii uneori decât așa cum fac cu niște jucării
Sunt bolnavă de copilării
Dementă de la atâtea reverii
Nu ai vrea să știi,sau lângă mine să fii
Lumea are nevoie de iubire
Dar tot ce-i complicat nu vede în asta suficientă mulțumire
Și să mă las liberă ar însemna să m-arunc în compătimire
Nu încerca, te rog eu mult să nu-ncerci
Căci dac-o s-o faci, o s-aluneci pe ale dezamăgirii poteci
Mi-a luat ceva să realizez
Că eu nu pot să evadez
De aceea pe nimeni n-o să-ncerc să capturez
Nici nu pot ca pe toți din jur să îi ignor
Aș simți că nu e corect, că-n mine prea singuratică aș putea să mor
Cu fiecare răsărit de soare
Și cu a sclipirii de lună numărătoare
De la miezul unei nopți uitate
De la poarta unei inimi cu modele pictate
Aerul acestei ierni îmi bate în suflet în loc să-mi crispeze chipul
Dar ce mă fac cu mine,ce mai fac cu timpul?
Nu vreau să dau greș,nu vreau să eșuez
Te rog mult, nu vreau ca răni să-ți creez
Mi-e de ajuns că nici mie nu mă mai conformez
Ies din orice tipare, monstrul gândurilor mele strigă aspru "evoluez!"
Așadar nu vreau să aflii ce poți să oferi,te înștiințez
Cum am putut să port măști de câțiva ani
Așa o să reușesc să înlătur ai singurătății posibili dușmani
De dragul atâtor stele pe care le-am zărit
Și din dorința visurilor pe care le-am făurit
N-o să distrug ce-am construit
Și peste vreme o să admir faptul c-am reușit
Nu am avut nevoie de consolare,printre mii de atacuri de panică,m-am liniștit
Printre lacrimi m-am sfătuit
Uită-mă aici,n-am cedat
Lumii îndepărtate nu m-am predat
Chiar și-acum,prin poezie, reușesc să observ c-am evoluat
Reușesc să înșir cuvinte rupte din sentimentele ce le-am tot adunat și adunat
Pixul albastru l-am vrut devotat
Și acum el îmi dezbracă sufletul cu scuturi înarmat
Tristețe, fericire, chin, frumusețe, disperare, chin am căutat
Cum le-am rezistat?
Nici eu nu știu,pare a fi un compromis,un dublu plănuit asasinat
Pare că totul e un clișeu
Cine sunt și cine-am fost eu?
Îmi veți clădi un muzeu?
Mă veți pomeni în chinul durerii,la mai bine, după greu?
Îmi veți pune pe piatra de mormânt un mic trofeu?
Nu vă știu pe cei ce mă veți critica
Dar vă salută bunătatea mea
Ce stă în compasiunea atâtor stări de urlete din haina cea neagră și grea
Vă îmbată parfumul meu amar
Așa cum mie îmi place grefa cea dulce ca fierea și aromată ca veninul unui divin har
Așa cum mi-am pierdut nopțile
Sfâșiind amintirile, torturând cărțile
Așa cum mi-am deschis larg porțile
Ca să aștept pe toți aceia care mi-au văzut câtuși de puțin sensibilitățile
Măcar citindu-mi superficial scrierile, trăind platonic emoțiile
Așa cum tot vărs cerneală în visul de la 4 dimineața
Sperând că nu-mi mai e la fel de obosită viața
Sperând c-o să pot trece cu bine peste o nouă zi, cu speranțe
Și oameni adunați pe miile de coridoare ce ascund ale albului pătate nuanțe
Pentru că acum, msi mult decât vreodată,
Eu sunt acea fată
Care vede tot,dar zice prea puțin
Și sfârșește prin a scrie din plin
Dorindu-și mai arzător o sticuluță cu-n pătrunzător roș vin
Cu care să-și încarce rezervorul sufletului însetat de destin
Nu vreau s-ajung să te rog să mai stai puțin
Nu am puterea asta, de unde am plecat și unde eu să vin?
De unde să m-adun ca să nu mai scap vreun suspin?
Mi-e de ajuns ce am,nu mă presa...
O să găsești un om normal pentru care o să te poți îngrijora
De mine să fugi
Și înapoi să te mai uiți,să n-ajungi
Că eu nu suport să mi se poarte de grijă
Îmi stau la pradă cu cătușe și îmi țin cumpătul cu o tijă
Ca s-atârn peste timp de glasul dintr-o carte groasă
Ca să auzi atunci și tu, să audă de-asemenea și ei
Că a ajuns la urechea lor succesul fetei
Ce n-a fost plecată de mică prin lumea cea mare
Dar care a ajuns să-i aibă și pe cei mai mari gânditori,la ale ei obosite picioare
Doar ca să știi,pentru mine aici nu se cuvine să fii
Să-ncerci ca dezastrul meu să-l știi
Nu e firesc să vrei să te abții
Când poți ușor să te-ndepărtezi și să obții
Lucruri frumoase din lumea reală
Nu de pe hârtii
Eu mi-aș vărsa chiar și acum sângele în apă
Ca să știu că o să pot să fac iubirea ca-ntr-un globuleț să-ncapă
Eu și acum m-aș face mică și m-aș arunca
Într-o ceașcă cu ceai
Mi-aș întâlni zodia și aș afla ce în tinerețe făceai
Aș învăța constelațiile
Și aș descifra ecuațiile
Eu și acum aș fugi cu tine în noapte
Dar oamenii au guri,și gurile susură precum izvoarele : șoapte peste șoapte
Gurile sunt rele și nesătule, vor să transforme bine-n rău
Cu vorbe dulci și mici minciuni pun piedică-n drumul tău
Ele se sărută
Dar și când n-o fac, ura este a pierzării piesă ce s-a plictisit să șadă mută
Așa că ascunde-te
Du-te, du-te
Fugi de mine și de ea
De toată durerea ce zace-n inima mea
Nu-ți întoarce calea
Durerea nu-și merită urmarea.

Nu vrei să mă știi