Mă lupt cu mine

doar mie

        Îmi dai semne doar mie în mulțimea de oameni..
Încerci să te apropii vrând să pari că faci pași serioși înapoi, dar nu te temi să-mi șoptești mut că ceva te ține acolo, sau te aduce dincolo, de o parte ciudată a prăpastiei pe care ne aflăm.
Știu cât de ciudat poate fi sufletul tău, dar în sunetul ploii cele îndepărtate și totuși apropiate știam că inima ta cerea ceva, se temea de ceva. Ești un om cu multe defecte, ești de nereparat, dar undeva în complexitatea asta a ta încă mă pierd și cad și nu pot să-ți dau drumul...nu poți să mă lași să plec.
Mă tragi spre tine și eu dau înapoi cu pașii, în față cu o atracție ciudată. Știu că mă simți aproape, că avem o familiaritate aparte, dar hai s-o păstrăm așa...hai să nu ne pierdem prea mult în trecut deși îl retrăim mieros, hai să ne îmbrățișăm o ultimă dată, strâns ca frânghia cu care mă ții undeva la pieptul încheieturii tale, hai să ne sărutăm de parcă am fi ultimii oameni rămași pe pământ, ultimele suflete care inspiră și expiră iubire și după să uităm, să-mi dai drumul și să-ți ofer încrederea că vei fi bine, într-un final vei fi bine, și nu acum, dar peste ani să închizi ochii și să mă simți acolo, lângă tine, unde cumva îmi fac mereu loc, printr-o adiere de vânt și un glas al ploii, printr-o rază de soare temătoare, în sufletul tău să cauți și să mă auzi cântând cu un feeling ucis în stomacul strâmtorat de noapte... cântecul pe care-l știm doar noi și să te cuprindă frigul inimii mele reci, să ceri o pătură cu poveștile pe care le voi scrie cu timpul, să citești cartea mea și o lacrimă să cadă la al 334-lea cuvânt, unde te-ai regăsit cu mine și emoția mea familiară, unde am râs amândoi ca idioții și ne-am îmbătat cu melodii știute doar de noi,ascunse de ei.