Mă lupt cu mine

Suflet de atunci-acum

        Și mă izbesc în orice particulă de aer de mine, de emoțiile mele.
Pentru că acum mă simt atât de goală-n interior, e ca și cum prin mine au trecut gloanțe ce n-au lăsat sânge dar au deschis răni. Răni inocente dar confuze. Și nu știu cum m-aș mai putea răni mai mult de atât, orice fac, orice moment de fericire m-ar cuprinde acum, va ajunge să se dizolve în concepții amare.
Și mi-aș găsi fericirea în lucruri mici, le-aș colecționa și le-aș păstra conștiincios.
Mă simt de parcă timpul e împotriva mea uneori, îmi joacă feste.
Va fi dimineață, valizele vor sta la ușă și va pleca, mă voi abține dar nu voi reuși, voi izbucni în plânsul acru al despărțirii.
Mă voi sufoca privindu-i pașii îndepărtându-se liniștit pe aleea răcoroasă, voi călca desculță cu pașii minții după el, dar nu-l voi putea opri.
Nu i-am zis vreodată cât de mult țin la el, dar fie că eram mici și ne jucam sau certam, fie că mă tachina sau scotea limba la mine, fie că mi-a dat un sfat ce a avut culoarea frăției, așa, ferit, timid, știu că-i pasă.
Va fi 4:00 și eu voi cădea cu sufletul la pământ, doar pentru că m-am obișnuit cu stările lui, cu prezența lui, cu încercările lui de a mă înveseli.
Mereu vom împărți legătura asta, voi plânge oricând îl voi vedea plecând și voi tresări de fiecare dată când îl voi vedea revenind, cu converșii, ceasul și stilul lui plictisit.
Deși nu ne vorbim mult, când o facem îmi crește inima și iubirea de soră, îmi sclipesc ochii cu gândul că el va fi acolo când nimeni altcineva n-o va face.
Deși nu îmi fac curajul să-i spun că orice ar fi surioara lui va fi aici și-l va iubi oricum, mi-aș dori ca el să știe, pur și simplu să știe.

Îmi doresc ca într-o zi să ne uităm unul la altul și să ne zâmbim dulce și inocent așa cum făceam când el îmi ținea mâna la grădiniță în ziua în care mama fusese chemată la ședință.
Mi-aș fi dorit să ne întoarcem acolo, acolo unde eram mici și fără griji, să împărțim orice dulce și să ne uităm la Scooby-Doo, Ben10 sau Johnny Test ( desenele lui preferate), mi-aș dori să mă împodobească din nou ca pe pomul de Crăciun în încercarea de a mă face să uit de durerea găurilor proaspăt făcute pentru cercei, primul semn al feminității din viața mea.
Mi-aș dori să-i mai aud pașii temători făcuți în spatele meu și să râd de frica lui de întuneric, mergând tiptil spre cadourile de Crăciun. Eu aprindeam lumina încrezătoare, el lua cadoul și fugea speriat.
Mândră și bărbătoasă mă duceam după el, în urmă stingând lumina fără să mă tem.
Ne duceam pe pat și ne desfăceam nerăbdători cadourile, îl priveam fericită cum se juca cu tancul nou-nouț și el se uita confuz la păpușa cochetă din mâinile mele micuțe. Mâncam dulciuri și priveam bradul până ce adormeam liniștiși.

Aș da orice acum să fiu acolo, să retrăiesc toate clipele frumoase pe care mi le amintesc și pe cele pe care nu mi le pot reînchipui prea clar.
Aș privi cu ochi drăgăstoși băiețelul cu părul șaten, ochii verzi și puloverul bleu-marin vrând să-i zic că surioara lui va fi oricând aproape de inima lui, cerându-i s-o ierte dacă nu-i va spune că l-a prețuit de prima dată când l-a văzut, dar asigurându-l că-i va arăta asta pe parcursul călătoriei vieților lor.