Mă lupt cu mine

O să reînvii la infinit

Nu am spațiul meu, nu am intimitatea mea și simt cä înnebunesc în prezența acestor oameni care nu-și mai au rostul cu adevărat.
Totul e fals, totul este al naibii de fals, ne privim și din oglinzile ochilor noștri se reflectă minciună. Desenăm și sculptăm iubirea doar cei care o simțim cu o adevărat.
Trecem unii pe lângă ceilalți și am vrea din tot înadinsul să ne strângem puternic în brațe, dar alegem să alergăm kilometrii unul de sufletul celuilalt în timp ce facem pași mărunți pe coridorul lung și veșnic pictat într-un alb care strigă grav : " e nevoie de sacrificiu!". În toate aceste zgomote simt că mă sufoc în durerea care nu ia sfârșit la un căpăt de orizont. Fericirea stă în zâmbetul lui, în îmbrățișarea ei, fericirea stă în lucrurile mărunte pe care îmi doresc ca cei de lângă mine să le facă...în schimb, de-alungul anilor am primit operele eșuate ale unor tentative de mari 'încercări' și scrumul unor fotografii arse în imaginația în care au fost plămădite. Tot ceea ce le-am mărturisit vreodată a fost cu o urmă bizară de teamă, nu mi-am putut scutura rugina de pe inimă pe umărul lor și nu le-am putut cere un sărut sincer pe fruntea-mi plină de însemnătatea mult prea complexă a vieții, am tot sperat câ mă vor ajuta să-mi răspund la o întrebare din marele munte clădit din întrebări, am tot încercat să-mi ofer răbdarea de a crede în ei...dar mi-am străpuns singură cuțite în coasta obosită de cărțile cărate în spatele gol...ani de ani, săptămână cu săptămână, aceeași fată cu visele în buzunar și speranțele bine lipite pe firele de păr castanii, același suflet sufocat de oamenii din jurul ei și aceeași copilă dornică de brațele calde ale unui 'tată'.
Aceleași gânduri plimbate prin băncile sălii de clasă în care pășește sfioasă, aceleași cuvinte care i se scurg pe buzele afectate de frigul care-i mângâie șira spinării, aceleași destine pe care le observă în jurul ei și le-ar vrea cunoașterea, aceleași bucăți de sticlă călcate-n picioarele tremurânde la vederea răzvrătirii cuntrului timp, aceeași inimă redesenată în multitudini de schițe de un artist ascuns după cortina dorințelor ei.
Lumina acestui telefon pe care scriu îmi obosește ochii, dar setea de a înșirui cuvinte este neîncetată, parcă vântul îmi usucâ mintea și aceasta își cere hidratarea cu o ploaie de cuvinte.
Privesc contrariată în golul unor vieți pierdute care parcă au trecut prin mine înainte de a trece de divinitate și rău, parcă abrupta văpaie de șoapte neîmblânzite își sustrag energia din glasul meu dornic de a face cunoscută -neputința-...
E un început bolnav de primăvară, iar eu mă găsesc pe aceleași scări de pe care scriam astă-vară.  De la fereastră întunericul acestei seri mă zăpăcise și am simțit nevoia idioată de a inspira adânc acest aer care străpunge nevoința ființei mele. Zăresc câteva stele și micul meu univers aluncecă pe brațul unor amintiri pierdute...parfumul de pe fularul meu se amestecă cu noutatea vechimii ființei mele. În mine zac probleme, mintea mea e penetrată de concepțiile neștiute ale acestei eterne lumi. Pe fundalul acestei melodii ce ar fi trebuit să mă întristeze zace veselia mea și din o mie de clipe moarte,mă jur că o să reînvii la infinit.