Mă lupt cu mine

Amintiri

Aș dansa o viață-ntreagă!
M-aș irosi, eu toată.
Totul, toată, doar pentru artă!

...M-aș îngropa cu mâinile sufletului meu,
Doar să știu că arta mea te-a ajutat când ți-a fost ție greu.
Da, eu oricum mor în fiecare zi,
Că rup din mine bucățele mii și mii,
Și le aștern pe hârtii.
Ca fericit să fii,
Ca mulțumit, tu cerule, să te știi.
Că mi-ai acoperit ființa cu duerere de când aveam 5 ani,
Și mi-ai irosit zâmbetele făcând din tovarășii mei dușmani.
Au trecut ani, cerule!
Și ani mai vin..
Cred fericită într-un viitor, chiar recent,
Dar totul e mult prea incert..

Acum mă inundă durerea!
Ție, cerule, văd că îți place durerea..
Mi-ai mâncat învierea.
Mi-ai ucis mângâierea.
Mi-ai stors iubirea.
Și m-ai răzbunat, spovedindu-mă prin furtuni acompaniate de-un curcubeu, ciudat.
M-ai tăiat.
M-ai spânzurat.
De mii de lacrimi poposite,
Pe dealuri cu mărgele amăgite.

Sunt desculță și mi s-a vărsat pe mâna-mi rece,
Toată călimara cu cerneală,
De la etajul 10.
Nu mă mai atinge!
Mă ustură prea tare tot ce se află sub pielea mea,
-dar se pare că te-atrage-
Miros a trandafiri, dar mie acest miros nu-mi place
Căci miros a amintiri,
În mine zac DOAR istorisiri.
Te văd, mă furi mereu cu priviri
Caruselul vieții mele : povestiri.

Luminițe în pridvor
M-ai așezat pe-o barcă,
Te vâd zâmbitor.
Nu te mai doare glasul meu mângâietor?
Curge pe noi apă rece ca gheața,
Te apropii și simt cum ți s-a scurs viața..
Îmi cuprinzi iar fața,
Îți amintești de liceu.
De cum erai tu, de cum dansam eu
Îmi ștergeai lacrimile și în același timp râdeai,
Surâdeai.
Acum ești mut,
Eu port un scut.
Nu mai pot să te ajut..,
M-am pierdut.
Am căzut...
Stau sub ploaia rece și te desprind din cartea desenată,
Erai curcubeu de lume-ndurerată..
Stau sub copacul iar pustiu,
S-au schimbat prea multe lucruri...,
Știu!
Vreau să știi că știu..

Fără să-mi zici, fără să-mi șoptești,
Crede-mă, e de ajuns doar să mă privești!
Uită-te și tu cum trece timpul pentru mine..
Eu prea mult trăiesc, uit de orice altă prezență
Uit de tine..
Și când uit, parcă mi-e mult mai bine.
Ești prezent acum, apoi absent!
E un fel de joc prea pur, e un fel de sistem de calcul elocvent..
Știi tu, parcă știam și noi..
Ceva...hmm, ecuații,
De gradul doi...
Ne zăpăceam cu hârtii și mii și mii de creioane noi
Erau, ce-i drept, ecuații de gradul doi,
Și se presupune că le rezolvam în doi..
Dar printre cifre erau și sute de probleme..
Se strecurau dileme,
Pierdeam iubiri printre atâtea teme.
Iroseam chiar și cel mai mic mărunt, mult prea devreme..
Beam mult,
ne zăpăceam capul cu vin roșu, sorbit prelung
-din paharul spart, dar sidefat-
De ce mai țipi? Nu poți să zici că n-am încercat!
Nu poți să zici că doar de tine m-am lepădat..
Mi-e cerul martor,
Mi-e vântul putere,
Numai eu știu, cât timp a apus la poarta inimii mele, doar durere!
Numai eu știu câtor foi le-am ars hârtia,
Câtor ani le-am stors amintirea,
Câtor vieți le-am cercetat privirea..
E straniu, suflete, mai știi tu, ce e iubirea?
E straniu, suflete, ai cunoscut de tânăr amăgirea?
E straniu, zâmbete, unde îți este sclipirea?
E ciudat, privire, îți mai amintești rătăcirea?

Erai tot tu, acum ești bătrână, inimă.
Stai pe-un balansoar privind în oglindă, propria-ți figură
Ești singură și plină de ură
Împotriva timpului prin care te-ai scurs cu fiecare gură
Din aerul prea dulce intoxicat
Din inelul cu pietricele-nconjurat
Ai o cutie cu amintiri
Le-ai strâns printre mii de zăpăciri
Ți-era imposibil să trăiești fără-amintiri
Acum le ai în față și le privești zâmbind
Iar ai trecut prin viață
Iar ai pierdut priviri
Iar ai uitat nume
Și ai ascuns numiri
Iar ai scăpat caietul plin de foi
Cu zeci de mii de scrieri
Totul, poate totul
Pentru amintiri.
Privești fereastra nouă
E-un peisaj nemilos
Ninge, e soare și ceață, și tu ești tânără ,în grădină, întinsă pe patul din flori
Citești o carte, ții în mână un foarte gros jurnal
Ai o cutie-n poale
E cu amintiri
Și iarăsi, parcă la nesfârșit, te doare, te doare....