Mă lupt cu mine

- ai putea să lași lumina aprinsă, te rog?

- Nu..

Ca să simți cum, apa îți curge prin piele

Și cum, ai lăsat la ceas târziu lumina stinsă

Pe când...

Eu te rugasem să o lași aprinsă.

Cum să ajungi din lac în străfundul lui,

Când inima îți bate cu gândul timpului?

Cum să mă sfâșii

Ca pe un ambalaj de cadou

În dimineața impacientă de Crăciun?

Te-am citit pe calendar

Și te-am susținut cu fiecare ruptură de buzunar

Ai stat în mintea mea

Precum rugăciunea

Pe care o spun copiii la culcare.

Eu dorm pe mine de luni de zile

Cum ai putut uita că respirațiile mele ți-au fost umile?

Ai lăsat robinetul căzii mereu deschis

Pe când...

Eu îți spuneam să nu îl lași, să nu îneci fărâma de speranță

Ai șters toată nemurirea

Și ai hrănit-o cu nelămurirea.

S-au aprins luminile pe strada pe care, tânără și fără frică tu țipai

Însă ai stins lumina ta, în fuga fiecărui șir de dimineți în care-n sufletul gol urlai.

Ți-am adus scoici de pe valul păcii

Și totuși ai stins strălucirea mării.

Ai uitat cum chitara mă ridică pe culmi

Iar pianul mă conduce spre alte lumi

Și mă lasă stingheră-n vagonul durerii.

Și ai uitat cum luna

S-a stins acum ani buni

Când tu ai stins lumina

Și-am devenit nebune

Mai nebune.

Și tu și eu

Minte necruțătoare,

Inimă etern nemuritoare.

Scriam la masa veche, făuream un abecedar

Al durerilor mele..

Și așa am devenit "adult"

Am ajuns să mă ascult

Mai mult decât ar trebui să-mi permită natura

Mi se schimbă din nou și din nou tura

Din cea care stinge lumini

În cea care le aprinde.

Și te implor, lasă lumina de pe hol aprinsă

Dar cum să faci asta, când privirea îți este mai toată săptămâna stinsă?

Nu te-ai iubit niciodată suficient

Ca să nu te mai rănești singură

Ți-ai stins luminile de pe toate cărările.

Și totuși te implorai să le lași aprinse

Crudă cu tine, anost material

Ai fi putut fi un ideal

Dacă nu te-ai fi născut o nebună în carne și oase..

Cu vise de împletit și oameni care să le coase.