Toți au sărit în fața mea ,strigând tare" La mulți ani!' . Nu ştiam ce să spun , rămăsesem mută de uimire. Toată lumea era acolo , sau cel puțin persoanele de care eu aveam nevoie; familia mea , de care îmi era aşa dor , şi prietenii mei , care la randul lor îmi sunt ca o familie pentru mine. Am simțit cum mușchii feței mele încep să se încordeze într-un zambet larg, eram de-a dreptul fericită şi nu ştiam cum sa reacționez.
M-am năpustit în brațele Kirrei pentru că era chiar în fața mea. Îmi tremura tot corpul şi nu puteam opri asta oricât aş fi încercat. Prietena mea îmi mângâia uşor spatele spunându-mi sa mă liniştesc, dar cine se putea controla in asemenea situații.
-Doamne ,cum de...? Cum ați făcut asta?
- Credeai că vom uita de ziua ta? Aşa prieteni uituci ne consideri? Pregătim asta de ceva vreme. Abia l-am făcut pe Marco să nu-ți spună, era aşa de agitat. Să-l fi văzut. M-am uitat la el cum îşi freca ceafa şi zâmbea ruşinat.
-Scumpa mea! Privirea mea s-a ațintit asupra mamei care se apropia uşor de mine. Persoana care mi-a oferit posibilitatea să fiu a azi aici, în viață,datorită ei sunt aşa mare. Persoana care mi-a fost prietenă şi apoi mamă. Avea lacrimi în ochi ,de ce să mint nici eu nu le puteam stăpâni. Buzele ei formau un zâmbet cald ce mi-a ajuns până la suflet , umplandu-mi corpul cu o căldură plăcută.Poate că am greşit atuncicând am plecat.
-Mamă..Am spus înainte de a izbugni în plâns.
-Nu plânge, scumpo, azi nu trebuie să plângi.
Am zâmbit uşor îndepartându-mă din îmbrățișarea ei. Credeam că au uitat , că nu o să-i mai văd sau mai rău ,că nu vor să mai ştie de mine. Ca tata nici nu o să mai vrea să ştie de mine, iar acum stă în fața mea plângând.
-Îmi pare rău! Îmi pare aşa rău pentru tot ce am spus atunci şi pentru ce am făcut. Eşti fetița mea şi orice s-ar întâmpla asta v-a rămâne aşa. Iartă-ți tatăl! Nu am spus nimic , doar l-am cuprins într-o îmbrățişare strânsă. Era tatăl meu, poate că m-a rănit atunci, dar totuși e tatăl meu şi îl iubesc.
*Perspectiva lui Alex*
-A ajuns? A ajuns, mă? Derek!
-Ce? Mormăie ei.
-Te-am întrebat ceva. A ajuns Allyson ?
-Oh, da. Se îmbrătisează cu ceilalți. Când ai de gând să ieşi?
-Nu ştiu,nu ştiu ce să fac... Am emoții. La dracu , de ce am emoții ,omule?
- Linisteşte-te frate. Am să îți spun eu când să intri,ok?
Am dat uşor din cap crezând că-i un plan bun , dar nici nu ştiam cum să încep. Aveam emoții cum nu am mai avut niciodată şi nu înțelegeam de ce , adică aveam habar , dar nu credeam că momentul ăsta îmi poate provoca asemenea stări.
Stări de neliniște şi de nerăbdare să ating singura fată ce m-a făcut să iubesc cu adevărat, singura fată pentru care am aşteptata atâta timp. Clipa când o voi lua în brațe va fi ca şi cum aş zbura printre îngeri. Un singur trup , o singură persoană ar putea să mă facă fericit o viață , iar aceea este Allyson.
Nerăbdarea mea creştea, din ce în ce mai mult şi mai repede , stăteam pe un scaun vechi din acea cameră , probabil uitat de cei care au locuit aici , mişcam din picioare în semn de nelinişte şi mă uitam la ecranul telefonul din minunat în minut , de multe ori chiar mai puțin de un minut.
-Alex , eu trebuie să mă duc acolo. Se pare că Allyson întreabă de mine. Îți fac eu semn când să intri.
-Ok.
