-Pe Dracu-

Capitolul 54:- "Inimă de înger!"

Povestește Jeisson:-
" - Iubito! Am ajuns! Strig eu obosit după 5 zile petrecute în deplasare, pline de ședințe și planificări, însă totuși fericit pentru că într-un sfârșit am ajuns acasă și pot să-mi strâng îngerașul în brațe.
- Într-un sfârșit! Mi-a fost atât de dor!
Îmi zice Emma cu un zâmbet carismatic implimentat pe chipul ei minunat și lipsit de cusuri.
- Și mie mi-a fost dor iubito! Îi zic eu îngerului din brațele mele, strângând-o cât de tare pot la pieptul meu, insuflându-i mirosul îmbătător ce mă încântă cu tăria sa fină și inuman de amețitoare, capabilă să îți stârnească toate instinctele la viață.
- Ție foame? Imediat masa e gata!
Îmi zice ființa ce se desprinde din brațele mele pentru a-și îndrepta picioarele de felină spre bucătărie.
- Să știi că sunt lihnit de foame! Îi zic eu, trăgând-o înapoi spre mine.
- Mi-e foame de tine iubito.
Îi spun eu șatenei mele, strângându-i fesele în palmele, capturându-i gura într-un sărut doritor de atâtea zile după corpul său, gemetele ei fiind unicul sunet ce spărgea liniștea casei, până când, un țipăt ascuțit și familial se auzi. O priveam pe Emma, însă zâmbetul ei de milioane, se transforma în unul plin de durere și disperare, trupul ei risipindu-se încetul cu încetul. De parcă nu mai era ea.
De parcă în fața mea până acum se aflase o statuie din nisip, care acum, încetul cu încetul se desforma, corpul după care tânjeam cu atâta patos, transformându-se instant doar în nisip, într-un nisip lipsit de apărare care se prăbușea la pământ. Încercam să îi țin trupul lipit, să nu îi piermit să dispară, însă nimic.
Privirea ei, s-a risipit ultima, din ochii ei de un verde sălbatic altă dată, căzând o ultimă picătură din lacrimile ei, după care a dispărut. De parcă nu a existat, de parcă a fost doar o iluzie, o fantomă. De parcă lacrima, a reprezentat ultima sa suflare.
Pentru moment, am fost indus într-o stare de incertitudine totală. Țipam după ea, așteptând în zădar un răspuns din partea ei. Mă prăbușesc în genunchi, și plâng precum un copil mic strângând în pumni nisipul care cu ceva timp în urmă, forma corpul de zeiță a iubitei mele.

  Deschid ochii buimac, neînțelegând ce se întâmpla în jurul meu. Pentru început nu realizez unde mă aflu, până când pelicula de ceața dispare de pe ochii mei.  Privesc și analizez atent totul în jurul meu, și nu pot să cred. Nu înțeleg ce se întâmplă. Nu înțeleg absolut nimic.

Realizez într-un sfârșit, că de fapt, nu am ochii deschiși. Mă ridic din pat, și mă văd tot pe mine în el, cu ochii închiși și cu chipul pal, cu trupul încătușat de zeci se aparate.
  Mă încrunt, nu înțeleg cum am ajuns într-un asemenea hal.
Deschid ușa și ies pe hol. Mă uit împrejur, îi salut pe toți, însă nimeni nu îmi răspunde. 

     Monotonie, nostalgie, tristete, lacrimi, plansete, tipete, urlete...asta e tot ceea ce vad și aud deja de ceva timp.
   Îi întreb pe toți ce se întâmplă însă nimeni nu-mi răspunde.
Părinții mei țipă cu disperare la doctori ca să facă ceva ca eu să mă întorc. Dylan pentru prima dată îl văd dezarmat, cu ochii roșii și umflați, însă totuși cu o femeie la braț.
Stai! E Alexia, care și ea e cu ochii plini de disperare și suferință.
Pe ici, pe colo îi văzusem sau îi auzisem și pe părinții Emmei.
Emma?! Ea unde îi?
Vorbesc eu, țip eu și nimeni nu mă aude!  În jurul meu doar țipete și plânsete întretăiate pe alocuri de trosnetul fulgerului provocat de furtuna de afară.
   Fug înapoi spre palata în care corpul îmi e ținut prizonier de către pat și mă arunc asupra corpului meu real.  Bat cu pumnii în propriul eu și cât de straniu nu ar arăta asta dintr-o parte, continui să mă bat cu mine. Bat cu pumnii în pieptul meu la fel de tare, țip la mine, forțez ochii cu degetele însă acestia se închid de îndată ce îmi retrag mâinele. Vreau să revin eu cel deodinioară.
   Lovesc atât de tare geamănul ce stă întins în pat încât simt cum mâinele îmi intră încet în el, vreau să mă retrag însă nu pot, fără să vreau sunt atras de corpul său, intrând în el. Mă contopesc cu adevăratul meu corp, cutremurându-mă puternic. Mă zbat aici însă nici nu mă pot mișca, sunt prins și ținut cu forța de patul ăsta afurisit de spital și nimic nu mă lasă să mă mișc.
     Continui să mă zbat fară sens. Continui să lupt cu mine.
  "-Trezește-te! Nu fi laș! Viața e frumoasă!
    - Taci! Nu știi nimic, stai dracu aici. Aici e bine. Aici suntem lipsiți de griji!
    - Chiar nu realizezi? Nu ai nimic aici! Cum rămâne cu familia ta? Cu Emma?
    -  Unde e ea? Unde e Emma?
    - Nu știu!
    - Știi! E pe hol nu?
    - Nu am văzut-o!
    - Nu te cred!
    - Termină  să te mai smiorcăi ca o puștoaică de 15 ani care tocmai și-a rupt unghia! Înfruntă-ți destinul!
    - Nu vreau!
    - Fii bărbat Jaison! Doar privește-te ce ai ajuns! Ești o cârpă!
    - Hmm, paradoxal, ai uitat că eu sunt tu și tu ești eu?
    - Din păcate nu! Mie silă și scârbă să știu că eu sunt tu!
    - Oare?
    - Nu pot să cred că ai ajuns să fii așa!
    - Așa cum?
    - Fără de inimă, de gheață! Ești iarăși cum ai fost înainte! Lipsit de căldură sufletească!
    - Nu pot fi altfel! Lipsa ei îmi îngheață inima și sângele în vene!
    - Atunci nu mai fi laș! Luptă! Caut-o!
    - Nu pot! Vreau dar nu pot!
    - Treaba ta! Rămâi singur. Am făcut tot ce am putut!
    - Unde pleci?
    - Departe de tine!
    - Unde anume?
    - Cred că tot în iad, dat fiind faptul că eu sunt tu, din vina ta o să ajung și eu la dracu, sper că are mai multe camere, măcar să nu ard în același loc cu tine!
   - De ce?
   - Pentru că în rai, ajung doar cei ce au inimă! Acei ce iubesc! Acei ce pun pe alții pe primul loc! Acei care sunt gata să riște totul pentru iubirea sa!
   - Eu o iubesc!
   - Chiar? Dacă o iubești de ce preferi să mori? De ce nu vreai să rămâi cu ea?
   - Mie frică! Ce nu înțelegi? Nu vreau să mă trezesc! Vreau să rămân aici! Cum crezi că aș putea trăi dacă aș ști că ea e moartă? Cum să trăiesc eu fară de ea?
   - Ești absurd!
   - Sunt realist!
   - Ești negativist!
   - Sunt îndrăgostit! Am îndreptățire.
   - Dacă ai iubi-o cu adevărat, ai vrea să trăiești!
   - Și dacă e moartă? Dacă ea e aici cu mine, în lumea asta și eu plec în lumea viilor și ea nu e acolo?
   - Trebuie să riști! Nu ai de unde ști acum!
   - E ușor să vorbești când nu simți!
   - Chiar dacă e moartă crezi că îngerii se duc în iad, la poarta căruia te afli acum? Acolo unde tu la sigur vei ajunge? Crede-mă cu nu! Daca e moarta! Ea e in rai, asa ca nu pierzi nimic dacă te intorci la viață! Ai rupt și ai făcut bucăți, o inimă de înger, totuși îngerul tot înger rămâne. Sfântul și curatul nu stă lângă diavol și necurat. Straniu, cum de a putut sta lângă tine!
- O iubesc!!!!!
- Demonstrează asta! Fii bărbat! "
 
     Nu înțelesesem încă ce se întâmplase, însă parcă zguduit de o forță ascunsă, reușesc să ascult și ce e în jurul meu și nu doar gândurile mele controlate de demoni.
   Are dreptate conștiința mea, nu am inimă, nu am suflet, frica mi le-a înghețat.
- De ce?! Se aude cum plânge o femeie, e mama!
- De ce el? De ce fiul nostru? De ce noi!? Doamne de ce???!!!
Țipă femeia care mi-a dat viață, femeia care mereu era calculată și greu de scos din fire. Acum nu o recunoșteai.
Machiajul ei perfect e înlocuit de lacrimile amare ce îi pătează chipul, hainele elegante și mereu la patru ace au cedat în fața unor blugi lejeri și unei bluze palide ca și chipul ei care acum se află în mâinele tatei care încearcă să o calmeze, chiar dacă și ochii lui se luptă cu durerea sfâșiitoare din ei.
Dylan oftează cu lacrimi ținând-o strâns la pieptul lui pe Alexia care se zbate într-un nou val de lacrimi sufocante. Credeam că mă urăște, însă văd că din cauza orgoliului meu, am foat orb. Cum se face că vezi adevărata față a lucrurilor după ce ești pe cale de a pierde tot?
Din cauza țipetelor mamei, pe ușă au apărut părinții Emmei.
Emma! De ce nu ești aici?
Unde ești?
- Au identificat trupul?
- Nu. Au zis că e practic imposibil să identifice ceva, e doar scrum din corpul fiicei noastre.
Zise mama Emmei.
Nuuuuu!
Nu cred! Nu se poate!
Nu are cum să moară!
Trebuie să mă trezesc, e doar un vis urât, trebuie să îmi revin.
  Pe Dracu! Conștiința mea are dreptate, sunt bărbat! Trebuie să demonstrez asta!
  
    Cu o forță nedescifrabilă, reușesc să deschid ochii, de data asta chiar eu, eu cel adevărat.  Analizez totul în jurul meu, și în timp ce toți țipă de durere, întâlnesc ochii Alexiei ce nu se mai desprindeau de mine.
  Pentru scurt timp, nu observă nimeni ochii mei deschiși. Pentru scurt, fiindcă de îndată Alexia sesizează schimbarea, și chiar dacă privirea era la fel de disperată, un mic zâmbet de ușurare îi apare în colțul gurii, atrăgând atenția și celorlalți în jurul meu.
    -Jeaison! Doamne, îți mulțumesc! Aud țipătul mamei care mă strânge strâns dar afectiv în brațele ei, în timp ce medicul o îndepărtează de pe mine, începând să mă analizeze și consulte.
- Domnule Adisson? Mă auziți?
- Emma? Unde e Emma? Reușesc cu greu să murmur și atunci văd cum un nou val de plânsete acaparează ochii tuturor.
- Unde e ea? Am nevoie de ea? Unde e Emma? Întreb eu cu o voce joasă, abia auzindu-mi timbrul chiar eu, nici nu îmi dau seama dacă ceilalți au înțeles murmurul meu.
- Jeaison! Emma, nu o găsim. E, e, e posibil să nu o mai găsim...
    Mimeaza cu greu cuvintele prietenul meu Dylan.
- Nuu! Nu se poate! Nu poate fi moarta! Nuuu! Țip eu zbătându-mă în mâinele tuturor celor care încercau să mă țină și să nu-mi permită să mă ridic din acest nenorocit de pat, în acest moment, trecându-mi prin fața ochilor toate momentele petrecute alături de ea, acestea demarându-se doar ca o amintire care posibil nu o să aibă o continuare.

Din perspectiva unui necunoscut:-

- Mami? E moartă?
Mă întreabă fiica mea cu o față îngrozită și nedumerită.
- Stai aici și nu îți fă griji. Mă întorc repede. Bine?
   Îmi întreb fiica, și odată ce primesc apeobarea din partea ei, cobor valea ușoară spre prăpastia care duce spre fata necunoscută aflată cu trupul pe jumătate în apă și jumătate pe pământ.
  Am văzut multe la viața mea, dar chipul palid ale fetei din fața mea, mă înspăimânta chiar și pe mine. Are hainele arse pe alocuri, și chiar unele arsuri pe corp. Se pare că apele lacului, au scoso la mal. Cine știe cât timp a "călătorit" sarmana până a ajuns în această bucată de prăpastie?
   Mă apropii încet de ea să îi verific semnele de viață, chiar dacă e mai mult decât sigur că e moartă, dat fiind faptul că nu mișcă deloc și nici măcar pieptul nu i se ridică pentru a expira aerul din piept.
   Săraca fată, nu pare să aibă mai mult de 20 de ani. Putea avea o viață frumoasă.
  Cât de nedreaptă e viața, îți răpește totul, chiar atunci când crezi că ai tot.

                           *********
Hey...bună seara dragii mei...știu că sunteți supărați pe mine pentru că nu am postat nimic de mai mult de o lună...îmi pare rău, însă timpul chiar nu e de partea mea...știu că nu e o scuză prea bună, totuși, e unica pe care o am și care e adevărată...am pierdut mulți cititori din această cauză și îmi rămâne doar să vă rog pe restul să aveți răbdare cu mine...sper că v-a plăcut capitolul și aștept părerile voastre sincere, fie de critică, fie de laudă, fie constructive...iar întrebarea capitolului este :- " Se va resemna Jaison cu (presupusa sau adevărata) moarte a  Emmei?"
  Aștept răspunsuri, păreri și sper să nu mă înjurați prea tare.
Pup 😘😘😘😘😘💜.