-Pe Dracu-

Capitolul 57:- " Deznodământul?"

Povestește Emma:-

  Oare am exagerat? Doamne! Sunt o proastă! Sunt o idioată și o egoistă lipsită de suflet. Cum naiba să-mi vină în cap să mă prefac moartă?

  Doamna Maria și toți restul de aici au dreptate. Trebuie să mă întorc acasă. Mama, tata, Alex, Mia, Alexia! Cât de dor îmi este de ei.
   Și mai ales de Jaisson! Dacă chiar nu avea nici o legătură cu acea nuntă nenorocită? La sigur nu avea! Și eu? Eu m-am comportat ca o .... o....uhhh...mă întorc acasă. Oare ce a făcut până acum? E bine? Mă mai iubește?
    Da, am niște cicatrici pe o parte a corpului și chiar și pe față. Fața mi-a nimerit în niște cioburi care mi-au tăiat adânc în piele și au rămas acolo, doamna Maria, femeia care m-a găsit și m-a salvat, a fost medic naturalist, a zis că cu timpul se va trata. Îmi dă zilnic diferite infuzii de ceai și îmi face pansamente pentru a ameliora durerile care sunt mai puțin dureroase după ce mi-au fost scoase cioburile. Recunosc. Acesta e motivul cel mai întemeiat din cauza căruia nu voiam să mă reîntorc acasă. Îmi era frică să văd regretele în ochii părinților și prietenilor mei.  Și cel mai grav mi-a fost frică și îmi este frică să văd recția lui Jaisson. Oare ce o să simtă când o să mă vadă? Fericire că sunt vie? Confuzie? Sau dezamăgire, repulsie pentru modul în care arăt?
Doamne! Gata, scoate-mi tâmpeniile din cap. Maria a zis că se tratează și așa o să fie. O să merg la un medic estetician. O să fac tot posibilul ca să-mi recapăt tenul imaculat și corpul nevătămat.
   Decis! Merg acasă!

Povestește Jaisson:- 
   Respirând sacadat, bat la uşa prietenului meu Dylan şi sper din tot sufletul că o să-mi răspundă. M-am comportat ca ultimul idiot de pe faţa pământului şi recunosc asta, însă chiar am o nevoie disperată de el. Poate că nu am lăsat până acum ca acest lucru să se vadă, însă îi sunt a dracului de recunoscător prietenului meu pentru faptul că a fost mereu aproape de mine şi pentru că mă scoate din toate rahaturile.

- Jaisson? Ce cauţi aici? Mă întreabă acesta nedumerit când mă vede la ușa lui. Înainte era un lucru normal, să îi cad în fața ușii pur și simplu, însă privind situația din ultimul timp. Nu am mai prea vorbit și nici de vizitat nu m-am pornit.

- Am nevoie de ajutorul tău, simt că înnebunesc. Îi mărturisesc eu și acesta nu așteaptă prea mult până să-mi facă semn să intru.
Merg direct în living-ul acestuia trântindu-mă pe canapeaua de un alb imaculat ce se combina perfect cu culorile pale de pe pereți și a restului de mobilier. Pe masă avea înșirate diverse foi și o cană de cafea neîncepută se întrezărea prin tot hausul prezent, probabil deja răcită de mult.
- Ce s-a întâmplat?
- Am dovezi că Emma e în viață! Zic eu repede iar fața uimită a lui Dylan pare a fi amuzantă dacă nu ne aflam în această situație.
   Îmi face din priviri semn să continui și în scurt timp îi relatez despre vizita mea la detectiv, urmând să îi povestesc detaliat, fară a încerca să estompez unele detalii ce țin ce descoperirea mea. Dylan e avocat și nu este pentru nimeni nici un secret faptul că detaliile sunt esențele vitale ale unui caz pentru un avocat, chiar și pentru unul economic cum e Dylan.
   - Nu pot să cred. Polițiștii din ziua de azi sunt doar niște idioți icompentenți!
Urlă Dylan și înjură ceva timp după care s-a liniștit aruncându-mi o privire întrebătoare.
  - Ce vom face?
- Nu cred că are sens să apelăm la poliție din nou. În timp ce veneam spre tine, mi-am apelat detectivul și l-am pus la curent cu ultimele date. Iar până când acesta va zice ceva, am să merg singur să o caut.
- Tu te auzi? De jur împrejur sunt doar păduri, unde vrei să o cauți?
- De asta am și venit la tine. Fiind avocat mai putea ajuta să ajung la camerile de supravegheat din zonă.
- Au fost verificate de polițiști. Nu cred că are sens.
- Zona în care am găsit bijuteriile Emmei se află la poalele unui deal abrupt, aproape de o apă. Camerile de supraveghiat nu surprind și acea zonă. Iar poliția mai mult ca sigur nu au inspectat celelalte zone.
- Era să vadă ceva în momentul în care ea a părăsit mașina.
- Nu și dacă mașina sau flăcările abudente bloca accesul de supraveghere și nici nu cred că au privit foarte atent filmarea.
- Voi suna chiar acum și voi cere să mi le aducă la îndemână mâine la prima oră.
- Perfect. Atunci mâine dimineață vin să i-au discurile de la tine.
- Nu. Vin eu la tine, ai un televizor mai mare care o să ne permită să vedem imaginea mai clară și dispui de ordine în locuință. Timpul de până acum nu mi-a permis să mă ocup și de aspectul casei mele.
- Îmi pare rău. Știu că toată treaba mea din firmă a căzut pe umerii tăi. Și ce vrei să spui prin faptul că vii tu la mine?
- Doar nu crezi că te voi lăsa singur în asta?
- Mersi Dylan. Ești un prieten pe cinste. Chiar am nevoie de ajutorul tău.
- Nu-ți fă griji. Pentru asta sunt prietenii.
   Chiar dacă în mod normal Dylan ar fi adăugat și faptul că îi rămân dator, de data acesta nu o face. Simt încurajarea mută din privirea lui și îi sunt recunoscător pentru faptul că nu aprofundează tema.
   Decid într-un final să plec, încă fiind cu gândul la Ea.
  - Cred că trebuie să merg. A trecut ceva timp de când sunt aici și se lasă noaptea.
- Ai mai vorbit cu părinții Emmei?
- Sunt convinși că sunt un monstru nenorocit ce le-a omorât fiica. Și ce e cel mai greu de suportat în toate acestea, e faptul că are dreptate. A fugit de mine de parca fugea de dracu.
- Până la urmă ce s-a întâmplat între voi?
- Curva de Linda m-a anunțat că se apropie căsătoria noastră. Realizezi că prima dată am auzit de ea din ultimii 5 ani? Că nu înțelegem despre ce căsătorie e vorba? Și că în timp ce curva mă anunța de asta , sub mine se afla Emma care a auzit fiecare cuvânt aruncat cu venin din gura cobrei. I-am explicat totul însă la un moment nu a suportat și a fugit.
- Nu te mai întreb ce căuta Emma sub tine. Oricum situația e mai mult decât nasoală.
- Când mă așteptam că o să plece ca un fulger, ea a stat cât de cât calmă și mi-a cerut explicații ca mai apoi să fugă mâncând pământul. Nici nu a stat să mă asculte. A țâșnit de lângă mine și a fugit. Am mers din urma ei până am găsit-o în flăcări.
    Îi relatez lui Dylan ceea ce s-a întâmplat atunci și nu realizez că am lacrimi pe obraji și că în tot acest timp am fixat cu privirea un singur punct, decât atunci când finisez de povestit.
   
    Probabil că mă criticați. Sau ziceți că bărbații nu plâng dar nu aveți dreptate.
    Nu plângem mereu. Dar și atunci când o facem, o facem din suflet și cu greu ne mai oprim.