Războiul unui suflet blând

Capitolul 2: Aranjamente

Capitolul 2: Aranjamente
                 » High

— Trimite o mașină după mine, rostesc dur în telefon, la Timmy's.

Închid înainte de a auzi obiecții. Abandonez mașina în parcare, scot cheile din contact și le pun în torpedou apoi ies în recele serii, prijinindu-mă de portiera mașinii. Înjunghietura din picior încă aruncă sânge afară și-mi amorțește mâna de la căzătură. Strâng pumnul și îl relaxez, de câteva ori – în zadar – și pufăi iritat pe nas.

În treacăt, imaginea ochilor ei albaștrii îmi apar în fața ochilor și răspunsul hotărât la remarca mea.

“Da, din cer, nu de pe scara de urgențe”.

Râd în sinea mea, ținând buzele pliate într-o linie dreaptă, și mă răsucesc uitându-mă analizator la mașina pe care am... împrumutat-o.  Un BMW seria 7, negru, cu capota puțin boțită în urma coliziunii.  Privind prin parbriz, ecranul aprins al telefonului de pe bancheta din spate, mă stârnește. Îmi bag mâinile în buzunar, de la frig, șchiopătez doi pași într-o parte, apoi în cealaltă și privesc înapoi în interiorul ei, dar telefonul încă nu s-a închis.

Până ajunge Shey cu mașina, mă deplasez într-acolo luând telefonul în mâini. Imediat ce apelul de la Jacob se termină, imaginea fetei din seara aceasta apare pe ecran, cu buzele în formă de inimă bombată, cu ochii mari, albaștrii și un cer mult mai șters în spate.

Un gând răutăcios mă stârnește și îmi tastez numărul în viteză, apelând. Imediat ce telefonul îmi vibrează în buzunar îl închid, îmi șterg numărul și las telefonul la locul lui, imediat ce îl șterg de hanorac, fără să-mi pese de ce conține în rest. Îmi iau casca de pe scaunul de lângă șofer și închid portierele, văzându-mi mașina persoană cum se apropie de parcarea localului Timmy's.

Shey coboară de la volan, cu un zâmbet rusesc pe față – un zâmbet răutăcios cu veșnicul subînțeles, și îmi dă cheile. Este îmbrăcat la costum, așa cum îi era impus și își ținea – din proprie inițiativă – părul răvășit pe frunte, până în ochi. Claia de păr era nepotrivită statutului său, dar firească ca măsură de precauție împotriva riscului de a ne afișa identitatea oricui, oricând.

— Bem ceva? Ochii bunului meu prieten creol se ridică peste umărul meu, cântărind dacă localul este demn de prestigiul său. Sau nu.

— Haide, mormăi, fac cinste.

Îmi privește piciorul când șchiopătez, dar gestul meu nepăsător îl face să nu întrebe nimic. Ne așezăm la o masă retrasă, pierdută în obscuritate și comandăm două băuturi diferite.
Încă analizează starea barului cât eu îmi verific telefonul. Este un local liniștit, cu personal la locul său și cu clienți care nu privesc la masa vecină.

Îmi place mai ales sentimentul de intimitate pe care mi-l oferă, iar dacă puștanii din seara asta vin să ia mașina, nu pot ști care este a mea. În parcare mai sunt două autoturisme la fel de pretențioase și mă îndoiesc că vor veni atât de repede.

— Unde ai fost și de unde ai mașina?

— Am luat-o de pe stradă...

— High, mormăie nervos.

— Jur, imediat ce am căzut pe ea, a mea a fost.

— Tu ai boțit-o așa?  Râde până ne sunt așezate paharele pe masă, tot corpul îi vibrează de la râs și în colțul ochilor i se adună lacrimi. Măcar ai filmat?

— Du-te...

— Hei, mi-o taie scurt, și nu te-a văzut nimeni?

— Trei tipi.