Războiul unui suflet blând

II. Capitolul 30: Nu e „adio" - partea II

Capitolul 30: Nu e “adio” – part. doi.
» High

Inima a început să mi se agite în piept și prin venele mele curgea sevă de vină și negură de timp. Adevărul a fost mereu în sufletul meu și mi-a provocat cele mai negre coșmaruri, de la reproșul fetei cu părul negru de abanos până la viziunea asupra finalei mele sentințe și durere emoțională. Eram destul de sigur că am fost tăiat de pe lista oamenilor ce merită să fie iubiți încă din acel moment. Poate de asta și îmi era frică de sentimentele mele, că mecanismul mașinăriei ce a luat loc inimii mele urma să se strice și să fie imposibil de reparat. Sa fie Karma cea care decidea că pentru mine nu mai exista speranță?
Eram costinet de ruinele în care s-a preschimbat sufletul meu, clocotind în propria baltă a agoniei și a erorii umane. Nimeni nu putea locui într-un suflet negru, mai ales Rain. Era mai bine pentru amândoi dacă eu măream distanța sau încercam să o mențin cât mai mult posibil. Deși îmi doream să am dreptul la acea fericire care m-ar fi ținut cu capul în nori. Mi-am impus să nu mă îndrăgostesc, dar mi-am permis să fac sex cu ea, pe principii si reflexe animalice care se rezumau doar la forță de frecare și niciun sentiment. Dar la mine incepea să existe și o emoție interioară care pârjolea totul cu o flacără albastră, ca nuanța de nu mă uita. Asta striga în timpul perpelirii, să nu-mi permit să uit paradisul strâmt și fierbinte și nici să-mi iau șansa de a mă rătăci în sufletul ei blând.

— Nimic nu poate fi iremediat, High, a glăsuit ceva mai slab și ușor mârâit, adăugând un oftat ce a sunat pervers.

— Asta e afirmație pentru copii, unele lucruri nu se mai pot îndrepta niciodată.

— Nu a fost vina ta pentru faza cu Olivia.

Mi-aș dori ca vorbele ei să prindă viață și să fie așa cum spune ea, dar asta era doar o minciună din care mă puteam înfrupta de dragul ei, pentru că adevărul crea ecouri și plonja de la un gând la altul.

— Storm...

Când îi spuneam așa simțeam o stranie adiere ce îmi urca pe spate și-mi cuprindea toracele ca două brațe ale iertării.

Și-a ridicat privirea în ochii mei, apăsându-și bărbia pe pieptul meu.

— Promite-mi doar că ai să analizezi bine tot ceea ce am să îți spun înainte să mă judeci.

A înghițit în sec, apropiindu-și restul trupului de al meu. Mi-am așezat ambele mâini pe baza spatelui ei, trăgând peste mine.
Am avut nevoie de toată concentrarea din univers ca sa nu-mi frec șoldurile de ale ei, meschina dorință vibrând în capul erecției ce pulsa între noi doi. Era necesară doar o mică apropiere înainte de a mă aprinde ca o torță.

— Promisiunile rânesc, nu-mi cere să îți garantez un lucru pe care nu îl pot dirija. La început poate am să te judec, dar voi încerca să te înțeleg.

Părea că se teme de ceva și mi-am dat seama că o lungesc degeaba.

Când i-am spus lui Hector că Olivia era aproape soția mea fusesem de fapt înbătat de minciuna pe care o repetam în fața fiecarui om care m-ar fi intrebat. Fusesem interogat de prea multe ori și mi-a fost analizate fiecare reacție și fiecare răspuns la aceiași întrebare formulată în cinci moduri diferite, așa că n-am avut de ales. Ca să nu mă dau de gol, trebuia să mă conving pe mine că ceea ce ziceam era adevărat.

— Te-am mințit în legătură cu Olivia. Te-am mințit în legătură cu tot ceea ce ți-am spus despre ea.

Vocea-mi răgușită nu mă ajuta prea tare, dar măcar exista o bază solidă pe care-mi așterneam temelia adevărului. Întâia oara în care recunoșteam ceea ce s-a întâmplat. Era o regulă primară: aceea de a nu crea martori de orice fel, iar acum îi împărtășeam secretul cel mai mare lui Rain. Oare ce avea să facă cu el?