Războiul unui suflet blând

Capitolul 14: O problemă nu vine singură

Capitolul 14: O problemă nu vine singură

                         »High

Obraji-i rumeni își pierd din strălucire, devenind aproape albi, ochii i se adâncesc și devin inumani, iar telefonul îi aluneca din mână, căzând pe masă. Rămân fara reflexe și nu constientizez că ochii i s-au umplut de lacrimi în câteva secunde. Apoi începe cu adevarat coșmarul. Trupul începe să îi tremure și asta ma sperie, sar din scaunul, răsturnându-l în spatele meu și îmi așez mâna pe umerii ei încercând să o fac atentă la mine.

Nu pot sa cred că acum două minute aproape ne sarutam și acum este în starea asta.

Dar ce i-a provocat-o? Ce putea să îi zică Jacob atât de rău? Mă uit la ecranul stins al telefonului și-mi dau seama că orice ar fi fost, nu e nici pe departe sfârșit. Povestea și calvarul abia acum încep.

Mă cuprinde cu forță, înfășurându-și brațele în jurul meu și începe să plângă isteric, zgomotos. Trupul încă îi tremură, dar nu îi pot grăbi explicațiile. Trebuie să se linisteasca și până atunci nu pot face nimic.

Simt cum ceva își schimba locul în propriul piept și o între tăietură se zărește printre coaste și mă despică în două. Nu înțeleg de ce am starea asta, dar trupul ei atât de firav în mâinile mele pare mult mai neajutorat decât este în realitate. Unghiile i se adâncesc în spatele meu și scot un sunet gutural când strânge pumnul, reușind să îmi facă răni. Nu conștientizează ceea ce face, și nici eu.
O iau în brațe, sprijinind-o de mine cu o mână plasată pe fundul bombat, și împing toate farfuriile, până cad și se sparg zgomotos de ponton. O așez pe masă, dându-i părul caramelizat din ochi și îi țin fața în palme, sfidând-o cu privirea. Buzele-i roșii formează o grimasă perfectă, în timp ce ochii ei îmi sapă în suflet și cară tot ce am mai bun de acolo. Nu știu ce anume, întunericul nu ma lasă nici măcar să văd dacă mai este ceva bun și întreg acolo.

În privirea ei nu văd nimic. Nici dincolo de ea. Îmi imagineze durerea care-i răpune sufletul, care îl face să sângereze și să urle, să se târască și să ceară lumină. Iar la suprafață nu ajung decât lacrimile, apa sărată care nu spală decât ochii și obrajii. Sufletul rămâne la fel, la fel de înecat în propria agonie.

— Rain, la naiba, vorbește fetițo! Spun impacientat. Fața ei nu arată deloc bine, are ochii roșii și nu se mai opresc din plâns. Are trei șiruri de lacrimi aprovizionate continuu și mi-e teamă că se va deshidrata. Ce ți-a zis ăla de ești așa?

— Ron, murmură dar cuvântul i se frânge într-un geamăt.

— Ok, spun eu, Ron. Ce e cu el? Nu-ți mai dă bani de buzunar?

Știu că nu e un moment tocmai bun de glume, dar trebuie să reușesc cumva să o fac să nu mai plângă. Misiune eșuată, totul ia amploare de la comentariul meu.

— Hei, nu plânge. Spune, ce e cu Ron?

— E mort. Aerul îi dă năvală printre cuvinte și prima dată cred că n-am auzit bine, dar cu cât clipele trec și ea nu se încumetă să tacă, îmi dau seama că e cât se poate de real. L-au ucis, spune, l-au ucis.

— Cine?

Ridică din umeri, dar buzele-i minează deja un cuvânt mut: Donald.
E o ipoteză, nu un verdict.
Dar e omul la care vreau să ajung.

— Vrei să te duc acasă?

— Vreau la Ron.

— Ok, spun și iau telefonul ei de pe masă și îl vâr în buzunar.