Războiul unui suflet blând

Capitolul 9: Surprize

Capitolul 9: Suspiciuni
           »Rain

— Vrei să vorbim despre ziua de astăzi? Ron îmi pune în față un platou cu fructe, tăiate și cojite, și mă priveste suspicios.

De drept, are și motive, zâmbesc continuu de cand a ajuns el acasă și nu mă pot opri nici să-mi doresc asta.

Și nu-mi doresc.

Am fluturi care-mi umplu stomacul de vibrații și de fericire. Nu sunt îndrăgostită, cred. Sunt doar bucuroasă că am un loc de muncă bine plătit. Hector a fost mai mult decât fericit, iar contractul urmează să fie semnat în câteva zile. Până atunci am primit o sumă de bani de bun venit, și vreau să ii folosesc pe toți pentru cheltuielile casei, doar că încă nu am prins momentul de a-i dezvălui asta lui Ron.

— Nu, răspund cu un chițăit mic în glas, am luat job-ul și atât.

— L-ai văzut și pe tipul cu Skyline-ul?

Întrebarea lui îmi răpește un milimetru din lungimea buzelor, dar câștig încă doi.

— Poate.

— Cum “poate”, Rain?! L-ai văzut? Da sau nu?

Oftez, iau o felie de portocală și o privesc lung, înainte să o mănânc.

— Da.

Ochii lui Ron se umbresc. Sunt caprui și dojenitori, un fel de discurs monologat de privirea sa neutră, dar agasantă.

Strâng marginea blatului de bucătărie în mână, traversată de un sentiment care îmi pune ghimpi în inimă. Privirea aceea o mai vazusem candva, mai demult, și atunci, totul a fost în defavoarea mea. Poate sunt doar paranoică, poate că nimic din toate cele întâmplate nu îmi va perturba prezentul, și cu toate astea sunt acum aici, dezechilibrând balanța pe care am reușit să o temperez înăuntrul meu acum cateva zile.

— Ești sigură că este o idee bună? Se urcă cu un picior pe scaun și se așează cu fundul pe bar, uitându-se de sus la mine. Rain, am încredere în tine, dar tu ai o încredere oarbă în străini. I-ai dat adresa noastră imediat, daca era vreun tip care lucrează pentru Donald?

— Ar fi fost imposibil!

— Dar dacă era? Știi prea bine că nemernicul acela are ceva ce îi aparține la noi.

— Și noi ceva la el, suntem chit, Ron, treburile sunt încheiate, trăim cu paranoia și asta ne distanțează, tu nu vezi? Nici la curse nu vrei să mai participi, ai tunat-o pe Madonna și acum o ții în garaj, drept bibelou! Tu nu ești Ron.

Mărul lui Adam îi urcă și coboară pe gât potrivit înghițiturii sale în sec. Stiu că mi-o fac cu mâna mea, dar Ron era cel mai bun tip de la raliu și a renunțat, pur și simplu, fără un moment de cugetare, iar de atunci subiectul a fost incontestabil. A făcut-o din cauza mea, iar acum că am o activitate precisă, poate să-și reia obiceiul. Intr-o lună încep facultatea și atunci totul va reveni la normal. Voi locui în cămin, voi fi supravegheată și niciun tip din gașca lui Donald nu va ajunge la mine. Sau cel puțin așa sper. Dar până să reușesc să îl conving pe Ron, trebuie să mă conving pe mine.

— Sunt Ron.

— Dar nu același Ron! Acum un an locul ăsta era plin de motoare defecte, de mașini în fază terminală și de prieteni, acum mă simt ca într-o farmacie goală!

— Oamenii se schimbă, Rain, toți facem alegeri la un moment dat.

Mă ridic de pe scaun, pentru a fi la același nivel cu el, chiar și asa, tot el domină, fiind obligată să îmi las capul pe spate pentru a-l putea privi în ochi.