Războiul unui suflet blând

Capitolul 10: Vizită

Capitolul 10: Vizită
» Rain

Îmbrac un cardigan peste cămașa de noapte, papucii de casă și cobor scările în grabă, oprindu-mă brusc în fața ușii de la intrare. M-am mai uitat o dată la telefon, recitind mesajul și inima-mi bătea din ce în se mai tare, convinsă fiind acum că nu am halucinații.  Oglinda din perete îmi dădea posibilitatea să mă pot privi, și recunosc cu mâna pe inimă că nu arătam deloc pregătită. Părul îmi era răvășit, buclele mari erau lăsate și încâlcite, iar fața palidă îmi maximiza ochii și așa destul de evidenți. Mi-am mușcat buza, am tras o gură mare de aer și m-am tras un pas în spate ca reacție la bătaia fermă în ușă.

Nu mai arunc niciun ochi prin vizor, cu toate că ceream în mod repetat prudență, eram o persoană care prindea taurul de coarne.

Chiar și așa, inima îmi galopa în piept, gata să iasă. Am deschis ușa cu un gest fin, cursiv. Am zâmbit. Nu știu de ce, mai ales că High stătea cât se putea de încordat, cu mâinile în buzunarul blugilor și pieptul umflat. Ochii lui verzi-căprui mă contemplau. Un fior rece îmi coborî pe șira spinării, o secundă toți mușchii din corp mi-au zvâcnit în asentiment cu inima ce mi-a urcat în gât.

— Bună. Spune slab, cu un șuierat mic.

— Bună, șoptesc, privindu-l din cap până în picioare.

— N-aveam somn, se justifică, și nici nu puteam să adorm.

— E tot una, zâmbesc.

Se uită dintr-o parte în alta, rânjind prostește cand observă pustietatea din casele vecinilor. Sincer, nu cred că i-am văzut de curând, în majoritatea cazurilor plecam devreme și veneam târziu, și cum Ron a suspendat toate petrecerile, nici ei nu ne vizitau prea des.

— Ai de gând să mă ții afară? Zâmbetul ce i se afișează pe chip îmi face genunchii să se înmoaie. Are un farmec special, High emana putere prin toți porii, senzualitate. O simțeam, îmi zburlea pielea de pe ceafă.

— Dacă insiști, îi zâmbesc și, deși știu că este o idee proastă, mă dau din ușă. Parfumul lui îmi răsfață simțurile în prima secundă în care trece pe lângă mine și mă rog cerurilor să nu mă lase picioarele. Bei ceva?

— Presupun că nu, mormăie și măsoară sufrageria cu privirea, n-arată a casă de fete.

— Stau cu fratele meu.

— D-aia am zis, se întoarce și îmi face scurt cu ochiul, apoi înaintează singur spre canapea. Haide, vino, stai jos.

Îmi dau ochii peste cap, la o ultimă verificare era casa mea și eu eram gazda.

— Mulțumesc.

— Cu plăcere.

Ironia mea nu a fost simțită, dar amandoi ne privim zâmbind. Îmi simt tot trupul tensionat, chiar și mușchii inimii rămân în alertă, nu reușesc să mă liniștesc absolut deloc. Exista un câmp static în preajma sa, ceva ce încă nu știam să explic, cred că mai simțisem asta o singură dată, acum două săptămâni, în seara cu căzătorul din stele care a turtit capota mașinii și care a îndreptat pistolul spre mine. Ca și acea armă era și privirea lui verde care mă ține în alertă, și fir-ar el. Îmi place!

— Te-ai descurcat bine astăzi, Hector nu se aștepta să îl duci de nas. Buzele i se mișcă atât de puțin încât nu sunt sigură că el a zis asta. Dar glasul este inconfundabil.

— Nu l-am dus de nas, pur și simplu i-am întins un os. Ridic pasibil din umeri, luând loc pe măsuța de cafea, în fața lui High. Îi zvâcnește un mușchi de pe maxilar, picioarele mele goale îi ating ușor genunchii, și dacă simte aceiași căldura ca și mine, îmi pot explica chipul lui ușor crispat. Și mi-am dorit mult jobul.