Războiul unui suflet blând

Capitolul 11: Un pas spre furtună

Capitolul 11: Un pas spre furtună
           »Rain

Mă lipesc de el pentru că vreau, pentru că nu dorm și pentru că am nevoie de căldura pieptului său gol. Iubesc faptul că am ales să port cămașă de noapte, îi pot simți blugii lipiți de coapsele mele și mă gândesc la singurul strat care ne desparte. Aproape sunt ferm convinsă că este la fel de treaz ca și mine, dar toate indiciile îmi dau se inteles că mimează somnul mult prea bine ca să fie vorba de teatru.

Chiar și așa, profit de moment și mă foiesc cât mai natural posibil, ca somnul să pară de vină, la un moment dat trebuie să găsesc poziția cea mai bună pentru a reuși să adorm.

Mâna lui îmi înfășoară talia și își strânge pumnul în fața ochilor mei, vizibil iritat, apoi trupul i se lovește ușor de al meu, mișcându-și mijlocul astfel încât frecarea mă face să cred, pentru o secundă, că visează ceva pervers, până respirația i se accentuează și se trezește mormăind, trăgându-se de lângă mine și sare din pat. Apăs pe întrerupător și îl privesc mirată, ochii lui, mari și rotunzi se plimbă prin cameră și oftează adânc, așezându-se la marginea patului. Își freacă tâmplele și nu scoate un sunet, respirația îi este atât de acută încât am impresia că încă visează. Sau retrăiește coșmarul. Nu credeam că frământările mele îl vor afecta, dar ceva nu îi place în mod clar, și dacă nu este vina mea, o vină tot există.

— Îmi pare rău, îi spun, mă zvârcolesc mult înainte sa adorm.

— Nu-i vina ta.

Îmi ridic o sprânceană, sperând ca măcar să mă privească când îmi vorbește. Dar n-o face.

— Ai mai avut coșmaruri?

Își îndreaptă spatele și se uită peste umăr la mine.

— Cât am dormit? Îmi evită intrebarea cu nonșalanță și își freacă ceafa, ca și cum a încasat o lovitură și îl doare. Cred că mult, adaugă nervos în timp ce eu privesc ceasul care pâlpâie pe noptieră, cu fața în jos.

— Douăzeci de minute.

— Cum naiba? Am visat cât pentru cinci zile, pufăie și cade pe spate, cu capul abia atingandu-mi coapsa. Doamne, ce divin este chipul lui, este perfect asa cum e, cu acei câțiva milimetri de barbă și cu sprâncenele masculine și aranjate exact cât este necesar. Și somnoros, firește. Te-am speriat?

— Nu ai reacționat așa urât, mă așez turcește, punându-i capul pe picioarele mele și îi umblu prin păr distrasă, doar ți-ai frecat cateva secunde trupul de mine și ai sărit din pat înjurând.

— Nu mă provoca, vorbește, abia te cunosc, dar sunt deja în patul tău și nu ca să te... se oprește și înghite în sec.

— E OK, mormăi, câteva secunde m-am gândit că asta îți era intenția. Și eu proastă, trebuia să știu că vei sări din pat, speriat. Credeam că-i de la mine, dar se poate? Trebuia să și visezi urât.

— De obicei vorbești mult? Mă privește, cu ochii mijiți, și capul încă pe picioarele mele.

— Mult, prost și fără rost.

— Continuă să o faci, oftează prelung, iar eu îmi abțin cu greu intenția de a o face, mă pierd în vocea ta.

Fac ochii mari și dau din cap, ca un salut. Îmi place ce aud, și-mi place mult, dar gândul că toate astea nu sunt normale îmi dă un gust amar.

— De ce ai venit în seara asta aici High? Fii sincer.

— N-am idee, doar m-am urcat în mașină și am plecat unde m-au dus reflexele. Și am ajuns aici.