Războiul unui suflet blând

Capitolil 23: Din trecut

Capitolul 23: Din trecut
                   » Rain

— Aștepți o clipă? High își îndreaptă privirea spre curtea vilei, apoi își mijește ochii, fiind sigur că Mich este cel mare se apropie. Iese din mașină și închide portiera, pentru a-mi fi imposibil să ascult. Ce n-a luat în calcul este geamul de pe partea mea. Îl cobor suficient pentru a permite izolației fonice a mașinii să nu mai intervină în codarea mesajului lor și mijesc ochii, focalizându-mi concentrarea pe ceea ce se vorbește.

— Unde s-a dus?

— Un transport, se vede cu câțiva ruși, e cu Tasha.

— Pe tine nu te-au luat?

În vocea lui High se observă indiferența cu care toarnă cuvintele.
— Trebuia să aștept ordine, n-am primit nimic.

Nici este ceva mai implicat, tremuratul vocii nu este din cauza vârstei coapte, dar nici nu pare să fie intimidat de prestația lui High. Nici măcar nu-l privește ca pe un șef, stă cu un picior în repaus și cu o mână în buzunar.

— Shey?

— E sus, l-a dus astăzi pe Rex la veterinar, e în camera ta.

— Am înțeles.

— Tasha era nervoasă pe tine.

Cine era Tasha?
M-am stramb din inconvenient la întrebarea ce m-a luat pe nepregătite. Îmi cam placea High, atât de mult încât n-aș putea să îngădui să mă opresc. E misterios, e enigmatic – fir-ar ele sinonime – și întâmplare cu Olivia nu face altceva decât să alimenteze dorința mea de adrenalină. Poate un pic prea multă adrenalină.

Era din nou seară și toată ziua am stat împreună. Impropriu spus stat, am verificat fiecare colțișor al casei noastre în căutarea hard disk-ului. Sunt destul de sigură că au mai rămas părți neumblate din casă, dar High susține că am verificat tot. Nu-mi place modul în care ia foc de fiecare dată când nu găsește ceea ce caută fix în secunda aceea. E ceva care încă nu-mi inspiră suficientă încredere, dar neg c-ar proveni de la High.

Am scuturat din cap când a intrat în mașină, înaintând cu ea în garaj. N-am prins ultima parte din discuție. Cea care a fost și cea mai importantă, de altfel. High e încordat și ține volanul strâns în mâini în timp ce încearcă să-și facă loc printre două piese de colecție. Înjură în bărbie și își trântește piciorul pe frână, făcându-mă să mă aplec în față.

— Supărat? Îmi umflu obrajii cu aer și încerc să adopt clasica față de câine plouat. N-am zis că-mi iese, ci că încerc.

— N-am chef, Rain.

Ok, ăsta cerea război.

— Și, crezi că-mi pasă de cheful tău?

S-a uitat urât la mine. Ca o pisică ce privește dușmănoasă șoarecele pe care l-a prins după kilometrii întregi.

— Ar trebui.

— Dacă zici. Îmi rotesc ochii cu răutate, ceva clar s-a întâmplat cu aparentul High calm. Nu spun sentimental, mi-a arătat deja că nu este și mă incomodează faptul că nu am rămas să medităm la evenimentele din ajun.

Sau măcar să căutăm o cauză logică în ceea ce privește acțiunea lui Sam. De ce m-ar fi dezbrăcat, și pe el de altfel, dacă nu a avut de gând să... ei bine, să facă nimic?!
Nu că m-aș plânge, dar lucrul ăsta începe să fie și mai dubios. Ce pun el și Donald la cale?

— Ai tras cu urechea, puteai măcar să urci geamul, rânjește High și îl ridică folosind butoanele de pe partea lui.

Bine, m-a prins.