Războiul unui suflet blând

Capitolul 25: Arde

Capitolul 25: Arde
                  » Rain

Telefonul începe să sune, îi arunc un zâmbet lui High și mă opresc înainte de a intra pe ușa după care ne aștepta Hector și invitații săi.
Își arcuiește interogativ o sprânceană și așteaptă să spun orice. Shey e ceva mai înfață, se întoarce spre noi la fel de nehotărât, văzând că eu sunt cauza opririi nesemnalizate.

— Da, Trice...

— Garry sunt.

Mi-am lins buzele, oftând.

— Spune.

— Ești liberă? am nevoie de tine la Pedon. E... mai complicat.

Nu puteam întoarce spatele niciunuia dintre ei, simțeam că îi întorceam spatele lui Ron. El mi-a făcut cunoștință cu toți, chiar și pe Trice o știam datorită lui, îi datoram măcar atât. Prietenii lui erau și ai mei, iar Garry era partenerul de livrări.

— Dacă ajung în cincisprezece minute e bine?

— Perfect, aud de la capătul celălalt al firului și închide.

Mi-am ridicat privirea în ochii lui High, surprinzându-l mult mai nerăbdator decât părea acum, după câteva secunde. Avea o stăpânire de sine incontestabilă care nu dădea greș prea des. Șocul, uimirea, tristețea, chiar și zâmbetele, nu stăteau mai mult de o secundă pe chipul său decât dacă erau bine filtrate înainte și șlefuite cu grijă. Își calcula gesturile, cuvintele, eu spuneam totul cum pica la gură.

— E totul bine? Întrebă Shey venind spre noi. Clatin din cap, rămânând gânditoare.

— Trebuie să plec la Pedon.

— S-a-ntâmplat ceva? High e iritat de pomenirea cuvântului Pedon.

— Nu știu, m-a sunat Garry.

Nici pe prietenii mei nu lare să-i placă. Tace, dar mă privește urât și mă simt obligată să vorbesc tot eu:

— Îmi pare rău, dar trebuie să mă duc. Doar cheamă-mi un taxi și mă descurc.

— Nu te duci acolo fără mine, spune scurt și hotărât.

Uimirea de pe chipul lui Shey stagnează mult mai mult decât intenționa. High nu era bărbatul care să se implice în problemele altcuiva, asta îl uimea pe prietenul său, faptul că decisese deja ceva și eu n-aveam cum să contest.

Oare?

— Tu trebuie să stai aici cu Hector, Tasha, ă, ceilalți.

Îl privește amuzat pe Shey, de parcă vorbele mele puteau câștiga un premiu de umor.

— Și de ce mă rog “trebuie”? Zice încordat.

— Pentru că Hector a zis că te așteaptă.

— Vă așteaptă, corectează Shey și ridică mâinile în aer, în semn de retragere, când îl privesc urât.

— L-ai auzit. Mergem, îi salutăm, nu stăm mai mult de cinci minute și ne cărăm. Împreună.

Ultimul cuvânt e apăsat, concentrând acolo toată importanța propoziției. Mi-a arătat deja că la el nu era vorba de contradicție, dar nu puteam trece cu vederea schimbările radicale pe care le avea în doar câteva minute. Caracterul dur era combinat cu o porție discretă de desert și îndulcea orice situație fie cu un zâmbet, fie cu un cuvânt așezat exact cum trebuie. Exact ce spuneam, calculează totul cu grijă, cu talentul său aparte de a amortiza orice replică dură și senilă.