Războiul unui suflet blând

Capitolul 15: Firesc

Capitolul 15: Firesc
                           » High

        Valurile îmi gâdilă picioarele la flux, textura nisipului se asprește o dată cu retragerea valurilor spumoase. Port o cămașă albă, descheiată la toți nasturii și o pereche de pantaloni negri, suflecați până la glezne. Bretonul lung îmi cade în ochi, e umed, răvășit și aspru. Soarele a coborât în mare, culorile crepusculare dobândesc un aer misterios, chiar sinistru, și șoaptele brizei marine devin urlete stinse. Inima-mi lovește cu ură în piept, mâinile îmi sunt paralizate. Decorul unui apus relaxant, cu mireasma dulce a mării, se preschimbă într-un început de calvar.
Pescărușii țipă în larg, se decapitează între ei, și doi rechini furioși încearcă să-i apuce din aer. Picioarele mi-s înfipte în pământ, zadarnic încerc să mă răsucesc. Caut din priviri persoane pe plajă, dar nu există niciun om în jur. Inima îmi lovește în piept. Toate măruntaiele mi se revoltă. Cad pe nisip,  cu mâinile în față și genunchii îngropați în pulberele maronii. Nu pot să-mi întrerup gândurile incoierente ce-mi sporesc durerea de cap. Sângele curge pe nisip, sub mâinile mele, fierbinte și uleios, frământarea valurile spală lichidul roșu, dar el tot curge. Caut cu disperare proveniența lui, căci nu eram singur când priveam apusul. Uram asfințiturile, fără motiv, da-mi păreau a fi purtătoare de moarte. Sânge. Mai mult sânge. Se usucă. Miroase atât de puternic încât stomacul mi se întoarce și vreau să vomit. Năvălește cu ură dintr-un trup mort, fără vlagă, aflat în fața mea. E o fată. O fată frumoasă.

Vreau să îi strig numele, nu-l știu, dar îmi doresc să-l strig. Așa că arunc un “hei” ce vrea să insemne toate cuvintele ce nu le pot rosti, și o mișc ușor, să o trezesc.

Umbrele din jurul nostru se materializează în siluete masive, înalte si rigide. Nepăsare, egoism, ură, instinct animalic. Toți mușchii le sunt încordați și stau să crape.

Eu urlu. Prind trupul firav al fetei în brațe, hainele mi se pătează, sunt pline de sânge. E încă fierbinte. Sfârâie pe mine. Stomacul mi-e ghem. Se revoltă. Vreau să vomit. Are ochii deschiși, încearcă să protesteze, îi șchiopătă cuvintele înainte să iasă și mor.

Două lumini pâlpâie slab în ochii ei. Și se sting.

Un râs sinistru crapă cerul în două ca un fulger, apoi muget de arme și claxoane insistente ale masinilor înalte.
Trupul din brațele mele își pierde căldura, sângele viața. Apoi se trezește. Se mișca în brațele mele și mă acuză. Eu. Eu.

Ce am făcut?

În ochii ei morți, fără culoare, tronează ura și neliniștea, adunate ciorchine pe genele ei lungi și dese ce îi completează tenul vinețiu și buzele crăpate, jumulite.

Și mă trezesc.

Sunt deja in fund, respir sacadat și mă țin de stomac, ca și cum m-ar durea. Camera se scaldă în obscuritate, puțina lumină vine de la nocturnele de afară, zăresc mobila rece și coală și vârful picioarelor mele ce ies de sub cearșaf.

Sunt ud. Parul mi-e lipit de frunte și broboadele de sudoare îmi intră în ochi, încețoșându-mi privirea și făcându-i să usture.

Înjur slab, ca pentru mine, printre respiratiile ce-mi fac viața grea.

Scot telefonul și îi trimit un mesaj primei persoane care îmi vine în gând. Vreau să o aud, să vorbesc cu ea, trebuie să mă liniștesc. De obicei bătăile puternice ale inimii mele durau cateva minute, ca și respirația acută. Aprind  veioza de pe marginea noptierei din dreapta și privesc în jur, încercând să mai zăresc ceva. De obicei și Rex mă ajută să mă relaxez, dar nu-l văd în cameră. Ma întreb dacă Kerra l-a lăsat să intre.