Lasă -mă să te iubesc! #Finalizată

Capitolul 56

Hope

Aud ușa deschizîndu-se în spatele meu dar nu mă întorc . Aud pașii lui Ryan în timp ce vine spre mine . Își pune mâinile în jurul meu dar eu mă trag .
-Hope?
Fac un pas intr-o parte și nu imi întorc capul deoarce nu vreau să mă vadă așa . Nu vreau să vadă cât mă chinui să nu dau drumul nenorocitelor de lacrimi care imi amenință ochii :
-Iubito , ești bine ?
Mi-am pus mâinile în cap și din mine a ieșit un sunet care mai mult părea un mârait de animal decât un sunet uman . M-am intors spre el :
-Urasc întrebarea asta ! Toată lumea mă întreabă dacă sunt bine. Deci uită-te la mine ? Sunt bine ? Huh?
El nu a zis nimic .
-Se vede naibii pe fața mea că nu sunt bine! Așa că incetați să mă mai întrebați asta !
Am strigat eu la el . Am început să mă plimb prin cameră:
-Știi ceva ? Dacă chiar vrei să știi, am fost bine . Am fost bine. Mi-am acceptat viața așa cum este . Eram in regulă cu tot ce se intampla...dar acum ...vreau mai mult .
Mi-am mușcat buza ca să nu las lacrimile alea nenorocite să câștige.
-Pentru că acum realizez cât de multe lucruri nu pot să fac , știi?
Am început să scutur din cap si să le enumăr în timp ce nu mă puteam oprii din plimbat prin cameră :
-Inainte nu mă deranja chestia asta, dar acum ...stiu că nu voi putea niciodată să merg la facultate...nu o să am slujba visurilor mele ...nu voi putea să văd lumea ...nu voi avea șansa să îmi întemeieze o familie , nu o să am niciodată copii...nu voi putea să îmbătrînesc alături de persoana pe care o iubesc. Toate astea ... Si mai mult...nu o să am niciodată ocazia să le fac . Și asta ...ma face să simt că o să înnebunesc. Simt un gol în piept, și mă face să vreau să plâng, pentru că nu e corect.
Vocea imi tremură:
-Nu e corect !
Ryan își ridică mâna și mă mângâie pe obraz . Eu suspin dar mă trag inapoi și mă încrunt spre el :
-Stii că e vina ta?
-Vina mea ?
-Da! spun furioasă. Tu mi-ai făcut asta ! Tu m-ai făcut să simt! vocea mi-a pierit
-Hope...iubito , e normal să simți.
A făcut un pas spre mine și mi-a ridicat blând bărbia.
-E în regulă să simiți.
-Dar nu vreau să simt ! Să simiți e nasol !
-Nu, înseamnă că îți pasă.
Spune el blând.
-Dar eu nu vreau să îmi pese !
Strig printre dinți iar acum chiar că nu imi mai pot oprii lacrimile și le las să curgă pe obraji pentru că simt că am ajuns la capătul puterilor .
-Nu vreau ....Vreau să nu imi pese , să pot să fiu împăcată cu toate astea.
-Și ce te oprește să nu îți pese ?
Mi-am intors brusc capul spre el:
-Tu!
L-am împuns cu degetul în piept și l-am pribit in ochi :
-Tu ești cel care mă oprește! Eram in regulă cu toate astea inainte... Inainte să te cunosc!
Simt că rămân fără vlagă și mă las cu capul pe pieptul său. Oftez și adaug :
-Și nici măcar nu pot să fiu supărat pe tine pentru că tu m-ai salvat .
Mi-am pus mâna pe obrazul său și mi-am trecut degetele peste buzele sale. L-am privit în ochii cafenii :
-Tu m-ai învațat ce înseamnă să trăiești cu adevărat înainte să fie prea târziu.