Alone - Finalizată✔

18. Fugim...

Stăteam eu și Alex, eu îmi reveneam din depresie, viața era bună.... Și deodată ne trezim cu poliția la ușă ;-;.

-Bună ziua! Copii dumneavoastră adoptivi sunt arestați fiindcă și-au ucis părinții adoptivi. îi zice un nene lui mama.
-Eu nu cred ca copii mei ar fi în stare de așa ceva! sare tata.

Îl văd pe Alex cum se înfurie. Cred că l-ar fi omorât pe polițistul ăla, dar erau și părinții de față, so...

-Nu aveți dovezi! zice Alex.
-Ba da, avem destule încât să vă dăm în judecată. Aveți 30 de zile să vă dovediți nevinovăția.
-Bine! țipă Alex și trântește ușa.

Nu cred că mama a fost de acord, a mormăit puțin și a plecat. La fel și tata.

Eu l-am sunat de urgență pe Denis și i-am zis să ne vedem.

-Offf câte probleme cauzați voi doi! spune el.
-Păi ce vrei să facem? Eram siguri că n-am lăsat dovezi!
-În fine, ideea e că ne mutăm în alt oraș.
-Pe bune?
-Da, doar noi patru: eu, tu, Carly și Alex.
-Ok.

Era un șoc oarecum, dar mă bucuram că scăpam de tot. Puteam începe o nouă viață. Tot de criminal, dar o nouă viață totuși.

Următoarea zi ne facem bagajele și fugim de acasă. Ca să nu își facă griji, le-am lăsat un bilet părinților:

,,Dragă mama și tata,
Plecăm de acasă. Stați calmi, vom fi bine. Fugim în alt loc, dar stați liniștiți, n-o să vă uităm.
Cu drag, Maya și Alex."

După ce am lăsat mesajul, am plecat spre depozit. De acolo, am urcat bagajele într-o dubiță, apoi ne-am urcat și noi. Am plecat. Am lăsat tot în urmă. Orașul. Părinții. Școala. Eram doar noi patru.

Am ajuns într-un orășel nu prea departe de vechiul oraș. Ne aflam în fața unei case mari, de lângă o pădure. Supeer, pot să mă plimb :).

Intrăm în casă. Totul era vechi și plin de praf.

-E fosta mea casă. zice Carly. Aici am copilărit.

Scările scârțâiau la fiecare treaptă. Nimeni nu părea să fi trecut pe acolo de mult timp.

Mi-am stabilit lucrurile într-o cameră pe care o împărțeam cu Alex, apoi am plecat să mă plimbărătăcesc în pădure (mda, verb inventat de mine :)) ).

Liniște. E tot ce auzeam. Mă simțeam urmărită, dar nu am dat importanță faptului că cineva se lua după mine.

M-am întors brusc. Îl văd pe Denis încercând să se ascundă după un copac. Am început să râd ca o schizofrenică. De ce am crezut că e un pericol :))?

-Știi că te văd, nu? spun eu și râd.

Apoi râde și el. Râdem vreo 5 minute, apoi îi zic:

-De ce mă urmăreai?
-Credeam că o să faci ceva rău.
-Cum ar fi?
-Să pățești ceva.

Zicea astea și devenea mai roșu ca un rac. Râd de moaca lui, apoi îl iau în brațe.

-Stai liniștit, nu mai pățesc nimic de mult.

Apoi plecăm amândoi, liniștiți, spre casă...

...unde îi găsim pe Alex și Carly în bucătărie, plini de făină. I-am întrebat ce s-a întâmplat, și ei au răspuns cu: ,,nu mai mâncăm tort de acum".

Am râs de m-a durut burta :)))))).