Alone - Finalizată✔

33. Au.

Am intrat. Într-o.... Cameră de tortură?!?!? Hopa, am încurcat-o. În mijlocul camerei stătea un tip cam la fel de înalt ca James, ăsta trebuia să fie psihopatul.

-Mersi, poți să pleci. zice el, rânjind la mine.

Rânjetul ăla. Deci el m-a răpit. James iese din cameră, lăsându-mă cu răpitorul meu.

-Ești mai frumoasă când nu ești beată. îmi spune.
-Sictir. zic, printre dinți.

Pocnește din degete, iar 2 gorile apar de nicăieri, și mă apucă fiecare de câte o mână, de parcă aș fi fost cine știe ce forțoasă, apoi mă leagă de un fel de roată.

Vine spre mine. Ajunge un dulăpior de lângă roată, de unde scoate niște proiectile.

-Hai să ne jucăm! zice și începe să râdă singur.

Roata începe să se învârtă, cu tot cu mine. Eu practic nu mai vedeam absolut nimic, în afară de o amestecătură de culori.

-Ah, stai! Nu ți-am explicat regulile. zice și mă oprește din rotit.

Eu vedeam cam dublu, dar încercam să nu mă uit chiorâș.

-Am aici niște proiectile. Foarte ascuțite. Eu le voi arunca spre tine, în timp ce roata se învârte. Dacă nu nimeresc, asta e. Dacă nimeresc.... face o pauză și rânjește tipic lui. Să zicem doar că.... Vei avea mai multe găuri pentru cercei. zice și râde.

Avea în mână vreo 15 dintr-alea, deci speram doar să nu aibă țintă. Deloc.

-Asta ține mult și de noroc să știi! îmi zice la ureche.

Încerc să mă zbat, dar nu-mi iese de nici o culoare. Așa că mă trezesc cu o palmă, fiindcă nu sunt cuminte ;-;.

-Ai grijă, scumpo! spune el.

,,Cuminte" cum sunt, îl scuip fix între ochi. Se șterge, apoi se uită la mine. Era nervos. Foarte nervos.

Roata începe să se învârtă din nou. Simt cum proiectilele sunt înfipte în lemn. Mă durea și pe mine. Mai avea un proiectil. Îl aruncă, și îl nimerește în mâna mea. Logic că nu i-am dat satisfacție și n-am țipat sau ceva, așa că m-a dat jos de acolo, urmând alt aparat. Ups!

Mă uit la mân rănită. E ok, m-a nimerit în degetul mic de la mâna stângă. Curgea cam mult sânge, dar am reușit să-l opresc.

Cele două gorile intră din nou și iar mă iau pe sus...

De data asta m-au conectat la ceva aparat de metal. Adică nu m-au conectat pe mine, pe mâna mea. Fix aia deja rănită.

-Și acum drăguțo, îți voi pune niște întrebări. Unde este frate-tu?
-În afara orașului. zic eu.
-Unde mai exact?
-În alt oraș.
-Ok, destul! strigă și ia o telecomandă.

Nu știu ce face aia, dar se uită la mine ca un psihopat și mai mare. Apasă pe un buton, care îmi stâlcește mâna.

-Te întreb din nou: Unde este frate-tu?

Presiunea de pe mână durea chiar foarte tare, iar durerea creștea. Spre plăcerea lui, strig. Tare. Cât mă țin plămânii.

Îi sună deodată telefonul. Oare asta să fie salvarea mea...?