Micah - Ne Aparținem -

-3-

    Eleonor și Marlee coborâră în fața unor porți mari, negre, parcă lustruite. Fata nu fusese niciodată în vizită la familia Nollan, deși Noah era destul de familiar cu reședința lor. Era extinsă și falnică, cu o estetică plăcută care o atrăgea.

    Marlee înaintă deschizându-i poarta către o cărare împrejmuită de o parte și de cealaltă de arbuști de tuia.

    — Haide. O să trimit pe cineva după bagaje de îndată.

    — Trebuie să ajungeți undeva? întrebă Eleonor privind frământarea nestăpânită a femeii.

   — Oh, draga mea, se fâstâci Marlee. Iartă-mă. Sunt prea agitată. Ce urât din partea mea.

    — Nu vă învinuiți. Și pentru mine e din scurt. Nu se știe niciodată ce poate interveni. Aveți o treabă importantă?

    — Da. O întâmplare a fost stabilită pentru azi de clientul meu care se află într-o dificultate imensă și are nevoie de mine. Am confirmat-o fiindcă riscă să fie neîndreptățit, lucru pe care îl detest.

    Eleonor își aminti de telefonul primit de dânsa când încă se aflau în drum spre reședință.

    — Atunci să nu mai pierdem timpul, spuse ea cu o strângere de inimă dată de desfășurarea sporită a lucrurilor.
               
    Când cele două se apropiară de casă, ușa fu deschisă înaintea lor, sosind în prag, în întâmpinarea doamnelor, Lussian, soțul lui Marlee. În mâini ținea un buchet încântător de flori, trandafiri galbeni și albi.

    — Bună, Eleonor! O sărută pe ambii obraji, îi oferi florile și îi făcu semn să intre fără rețineri. Haide, nu sta acolo. De acum asta e casa ta. Haide.

    Fata începu să se simtă puțin stânjenită în atmosfera primitoare a bărbatului atât de încântat de venirea sa.

    — Dragă, spuse Marlee, trimite pe cineva după lucrurile din portbagajul mașinii.

    — Sigur, zâmbi Lussian. Eleonor, ce-ar fi să te faci comodă în camera de zi. Acolo, ușa din stânga. Venim imediat.

    — Venim? rosti Marlee doar pentru urechile soțului său.
               
    Lussian înclină din cap într-o parte, puțin pe spate, neîmpăcat, sugerându-i să discute feriți, în altă încăpere. Marlee își pierdu din înflăcărare.

    — Voi fi acolo, le zâmbi fata studiindu-le expresiile. Nu vă grăbiți.

    Cei doi se rușinară de felul în care decurgeau lucrurile, pe urmă se grăbiră spre ușa din lateral.

    — Unde-i Micah? întrebă nervoasă femeia.

    — Scumpo, nu-l pot îndupleca în niciun fel. Nu o să vină aici. 

    — Ah, băiatul ăsta. O să mă bage în pământ.

    — Nu putem da înapoi, chiar daca lui nu-i convine. Eleonor nu are pe nimeni.

    — Ce ne facem? Actele sunt semnate, dar ce îl doare este că l-am păcălit. Încercarea asta a lui de a se răzvrăti mă face să-mi pierd mințile. Și pentru cine? pufni ironică.

    — Fata aceea nu era bună pentru el. Dar e prea încăpățânat. Și e prea tânăr să conștientizeze.

    — Suntem așa niște lași. Ar fi fost atât de simplu dacă-

    — Marlee, termină. Îmi pare rău că îi facem asta lui Micah, dar decât să fie cu actrița aceea... Și știu, nu ar trebui ca fiul nostru să ducă crucea noastră, dar noi nu mai avem nicio putere. Eleonor merită să i se facă bine.