Micah - Ne Aparținem -

-5-

    — Prostule! îl mustra Lussian.

    — Ce ai făcut? răzbi mama sa.

    Nu încercă să se explice. Se produse totul atât de brusc și nu-și închipuia cum, un om cu sânge rece precum era al său până atunci, putea să se sperie pentru cineva atât de mult. Se decise să-și tragă păcatul după el și să nu-l neglijeze sau să-l respingă. În fața celor doi era oricum condamnat.

    — Mamă, nu am vrut să-i fac rău.

    — Nu am nevoie de o explicație, râse isteric. La ce m-am gândit? Tu? Pentru ea? Merită ceva mai bun, spuse Marlee îndurerată. Lussian privea în pământ, întors spre Eleonor.

    Fata nu mișca decât atât cât se vedea că respiră. Micah putea admite doar că aveau dreptate, dar voia să le arate și contrarul. 

    — Tată, o să o fac. 

    — Crezi că acum mai are rost? Două luni în care vrei să-i distrugi viața? Nu-ți mai pasă de actrița aia? Doar e mult mai bună ca Eleonor. Nu e o limitare, nu e inutilă în niciun fel...

    — Uită-te la mine. Tată. Mamă. Am să încerc, am să mă strădui. Am să mă căiesc de la tot ce am făcut pentru ea. Am să o fac.

    — O faci pentru tine sau pentru ea? Ori poate pentru momentul ăsta și pentru noi? zise tatăl său. 

    Micah amuți. Își strânse mâinile în pumni.

    — Bine, răspunse Lussian apropiindu-se de el. Îl luă de gât și își atinse fruntea de a lui. Cuvântul tău. Nu mă face să regret.

    Lussian părăsi încăperea. Marlee se ridică și se propti în fața lui.

    — Pentru mine, să renunți la ispitele tale, nu înseamnă nimic.   

    Micah își coborî privirea. Îi părea sincer mai rău față de Eleonor, decât de mama sa, și nu știa de ce, pentru că asemenea sentimente nu fuseră atât de agresive, reale și accentuate pentru nimeni, pentru nicio alta. Mama sa puse accentul pe ele.
        
    — Iubește-o! îl rugă Marlee. E tot ce îți cer.

    Cei doi soți o anunțară pe Mel că pleacă spre locul lor, lăsându-l singur pe Micah, cu ea în grijă.

    Noaptea era tânără și vie, împodobită cu pietre fâlfâitoare. 

    — Crezi că va reuși? rosti nesigur Lussian.

    — Ar fi bine să-și dea toată silința.

    — Vom vedea...

    — Ah, Lussian, mă roade pe dinăuntru de câte ori îi întâlnesc privirea. E nevinovată. Nu merita asta.

    — Vin-o aici, spuse el trăgându-o într-o îmbrățișare. O s-o facă fericită. Cât de puțin.

    Tânărul se învârti prin cameră ore în șir. Când deveni prea obișnuit, vru să înceteze și să se potolească, așa că se așeză pe podea, se sprijini cu spinarea de pat și își lăsă capul să se odihnească pe spate. După câteva minute, târziu în nopate, simți o mână rece pe gât. Eleonor o mișcă în visarea ei, astfel că îl atinse. Într-o fracțiune de secundă el era în picioare. Era atât de rece și de palidă, dar ignoră acele lucruri pentru unul mai adânc.

    Ce îl frământa era că nu îi displăcu acea senzație, ci îl tulbură. O privi în întuneric și se gândi la fata pe care o plăcea. Se indispuse. Avea impresia că o trădează, că o înșală. Dar nu putea face nimic. Se încătușase cu bună știință și cuviință. 

    Eleonor nu se trezi nici în dimineață. Micah lucră în biroul său până spre apus. Nu mâncă nimic și nu ieși decât să o vadă când nu-și mai putea lua gândul de la ea. Cu cât stătea mai mult acolo, cu atât mai mult se surpa în el sentimentul de vină.

    Când crăpă ușa să intre și să-i afle starea, după apus, telefonul îi vibră în buzunar. Primi un mesaj de la iubita sa. Își îndesă telefonul înapoi în buzunar. Nu putea să răspundă la impuls. Și indiferent ce făcea era de rău. Dacă ar fi luat legătura cu ea, s-ar fi distrus toată relația lor. Dacă o ignora, totul s-ar fi dus de râpă. Orice soluție își punea în gând, ajungea la același final. Strânse cu forță telefonul în buzunar și intră.

    — Pe bune acum? Cât o să mai stai așa?

    Se așeză pe marginea patului, sprijinindu-se cu coatele de genunchi și ținându-și capul în mâini. În interiorul său se nutrea o dorință arzătoare și stupidă de a-i simți pielea, atingerea. Un fior nebun îl trecu prin tot corpul când Eleonor trase aer din tot pieptul. Se deșteptă ușor. Încă avea privirea difuză, dar și-o redresă când îi apăru el în față. Fata se trase înapoi lovindu-se de rigiditatea tăbliei patului. Își duse mâinile la nivelul pieptului, semnalându-i să stea departe. El se ridică frecându-și fruntea culpabil.

    — Ah, scuze, vorbi el. Nu a fost deloc etic din partea mea. Îmi cer scuze și că te-am jignit. Nu a fost plăcut.

    — A fost orbil, îl pătrunse ea. În schimb, nu cred că ai greșit. Se spune că ce nu ști, nu te afectează, dar ai avut o cale de a încălca principiul ăsta. Ceea ce mi-a oferit avantajul de a ști ce crezi despre mine. Probabil nu aveai să-mi spui cu adevărat ce gândești dacă nu te aflai în condiția aia. Acum știu nu am nimic de spus. Nu pot controla sentimentele și gândurile oamenilor. Tu ești liber să o faci pentru tine. Nu te învinovățesc.

    — Ascultă. Am spus doar tâmpenii. Nu le lua ca adevăruri.

    — Doar... Lasă-mă în pace. Nu am nevoie de milă, scuze, sau compasiune, rosti dezamorțindu-și gâtul prin mișcări ușoare de rotire.

    — Hei, tună el. Încerc să mă redresez.

    — Tot ce nu ai putut controla în toată viața ta, te aștepți să poți să o faci acum?

    Era atât de îndrăzneață. Îl făcu să se înfurie. Se întinse spre ea, dar Eleonor îl respinse, izbindu-l peste încheietură care era între ei, cu propria mână, făcâdu-l să simtă amărăciune și intensitatea durerii, asemeni palmei pe care o primi înainte, tot de la ea.

    Nu-l mai luă drept o închipuire a tatălui ei. Era un alt bărbat și nu cunoștea frica de el.

    — Iartă-mă, spuse Micah venindu-și în simțiri, scuturându-și capul. O să te las să te odihnești. Revin mai încolo.

    El se îndreptă spre ușă masându-și porțiunea din braț care îl durea apăsat. Și el nu era un bărbat slab, ușor de vătămat. Putea fi rece și neîndurător. Însă nu putea să se lămurească cu sensibilitatea provocată de atacului ei.

    — Poate că nu ți-ai dat seama, dar eu sunt soțul tău, spuse ținând apăsată clanța.

    — Iar numele tău?

    Se gândi iritat că ea habar nu are nici ce nume poarta el.

    — Micah Nollan. Ține minte.