Micah - Ne Aparținem -

-12-

    Trecură așa două săptămâni. Pentru Micah erau la fel aproape toate zilele. Cu excepția celor în care pleca la muncă- pe teren sau la firmă- își încălca promisiunea; că v-a înceta să bea. Nu era așa. De câteva ori chiar ajunse într-un stadiu rău, dărâmând tot ce avea în cale, răcnind de furie de câte ori nu putea să țină în el, ba chiar se răni la mâna dând de câteva dăți cu pumnul în pereți. Iar ce îl durea mai adânc era că Eleonor nu era acolo pentru el, nu se preocupa de el, nu îl consola. Nu lua parte în viața lui. Nu o văzu în paisprezece zile decât de puține ori, atunci când veni să-i ceară permisiunea să iasă. Lui îi se părea ironic, fără sens, că trebuie ca Eleonor să vină și să-l anunțe de programul ei, dar erau singurele clipe când o avea, când putea să o vadă, pentru că el nu mergea niciodată la ușa camerei ei și mai departe.

    Eleonor se refugiase în camera ei din acea zi. Și tot atunci știu că ceva e în neregulă cu ea. Din ce în ce mai mult o durea în capul pieptului și avea întreruperi de respirație. Doctorul nu o putu ajuta, dar nu era oricum ceva ce se poate repara. Trebuia să treacă peste și atât. Dacă reușea.
    Eleonor se simți slăbită la început, în primele zile de atunci, apoi își reveni. Ceea ce o dărâmase era felul în care trăia.
    Prima săptămână îi fu de ajuns să se obișnuiască singură. Pe urmă totuși avu o cădere. Una provocată de tulburarea și ținerea în sine.
    Mel era singura din casă cu care putea discuta cinstit. Îl știa mai bine pe Micah decât ar fi putut afla ea despre el, mai ales prin perioada prin care treceau.
     I se descătușa și deschidea lui Mel, dar nu fusese niciodată de ajuns, pentru că frământările interioare nu le putea extrage din ea. Erau ca o boala care regenera și o afecta nebănuit.
      În ziua aceea Eleonor clacă.

      Se trezi de dimineață, cu un gol în stomac și fără gust. Se îmbracă și ieși din cameră. Coborând scările își aminti de cuvintele pe care i le spuse din același loc, câteva zile în urmă, iar acum era de parcă retrăia momentul umilitor. Vădită de orice sens al existenței.
      Ameți. 
      Eleonor fu cât pe ce să cadă, înaintând fără voință câteva trepte, dar se ținu de balustradă și se puse pe vine în acel loc.
      Mel și alți câțiva erau acolo. Unul dintre bărbații care umblau prin preajmă se grăbi să o prindă în caz de ce era mai rău. Și alții făcură o forfotă din tot, fugind la semnul de rău, de stare de rău care se citi pe fața ei atât de evident.

         — Nu-i spuneți! îngăimă Eleonor după, în ritmul neregulat al respirație sale.

    Cu toți murmurară, îmboldind-o să  îi spună, dar era în zadar. Știau ce e între ei. Era clar și fără de îndoială că nu sunt bine. Nici Eleonor, nici Micah. Dar el era prea încăpățânat și orgolios, iar ea era prea înfrânată și fără un cuvânt de spus.
    După întâmplarea aceea, Eleonor nu mai ieși din cameră, ci se odihni ca să își recapete puterea.
     Degeaba.
     Se îmbolnăvi din ce în ce mai grav, mai acerb. Tușea, era răgușită, fără de vlagă și voință de a se ridica și a se face bine, de a continua acea luptă.
     Și așa era și acum, după două săptămâni.

     Micah nu avea nicio idee despre ce e altfel, în afară de fremătarea zilnică și comportamentul celor din reședință care nu mai era la fel. Fiecare era mai trist, mai închis, mai lipsit de puteri și prezență. Și nici urmă de Eleonor, nici măcar impresia că ar fi cineva în casă. Era ceva ciudat, ceva ce îi stârni simțul trezirii la realitate.
      
       Acum. După cele două săptămâni .

   Micah se trezi frânt. Se dădu jos din pat și se pregăti pentru a pleca, dar se răzgândi. Își făcu un duș și coborî la masă. Aerul era greu, simțea că lipsea ceva. Pentru prima oară după mult timp întrebă de Eleonor.