Micah - Ne Aparținem -

-28-

         — Unde mergem? întrebă ea după o vreme măturând cu privirea drumul rural.

         — Vei vedea, spuse el.

    După ce mai vorbiră puțin, cei doi ajunseră la destinație. La începutul ei de fapt. După ce parcă mașina, Micah și Eleonor coborâră, luară bagajele și merseră în stația de tren.
 
         — Luăm trenul? fu curioasă.

         — Da. Nu vrei?

         — Tu mă întrebi dacă vreau, dar eu habar n-am unde mă duci. Pufni. Micah îi luă geanta din mâna și privi în jur. Câțiva pomi erau implantați pe lângă asfalt. O echipă de oameni păreau că se îndreaptă spre muncă, îmbrăcați în același fel, cu șepci ce aveau o emblemă în fruntea lor.

         — Avem timp să mâncam ceva. Eventual să luăm pentru drum. Haide. E un local peste drum.
        
    Ambii traversară pe partea cealaltă a străzii trecând spre restaurantul mic și atrăgător, destins de zgomot și aglomerație. Și, cu toate că Micah avea mâinile ocupate, își saltă una din genți pe umăr și îi deschise ușa.

         — Ai mai fost aici?

         — O dată sau de două ori.
         
    Se așezaseră la o masă cu vedere spre dealurile care rulau în spatele lor, spre colinele muntoase și vălurite. După ce comandară o porție mică de mâncare la pachet care includea șnițele cu salată, și câte o cafea pe care să o consume cât așteptau trenul, Micah dădu frâu unui oftat.

         — Ce e? se grăbi Eleonor să întrebe.

        — Ultima dată când am trecut pe aici a fost acum câțiva ani. Cu un văr. A plecat să studieze în străinătate și ultima săptămână de vacanță și-a petrecut-o cu mine. S-a întors de curând în oraș. Cel puțin așa auzisem. E prea ocupat.

         — Oh, și cum îl cheamă? se interesă Eleonor. Micah o scrută cu privirea. Ea începu să râdă amuzată. Ce am spus?

          — Raphael, pronunță. E puțin cam arogant, dar e băiat bun.

     Micah văzu pe fereastră fața trenului.

          — Să mergem. Sosește trenul.

     După ce se instalaseră în vagonul trenului, în compartimentul rezervat doar pentru ei doi, Eleonor încercă să-l descoasă cu privire la călătoria lor, însă eșuă. Descoperi doar că perioada pe care o vor petrece în tren este de câteva ore. Se lasă bătută și ațipi. Când el fu sigur că Eleonor a adormit, formă un număr de telefon și așteptă să i se răspundă.

           — Cum merge treabă Raph? rosti Micah cu voce scăzută.

           — În timp record. Am instalat proiectorul, am făcut curat, am aprins focul în șemineu și am pavat cărarea cu felinare. Am schimbat becurile care nu mergem așa cum trebuie și mai rămase să aranjăm doar în spate, unde e lacul. Practic, nu mai avem ce face. Eu și Cielle o să plecăm înainte ca voi să ajungeți.   

           — Bun. Mersi vere. Își rămân dator.

           — Chiar sunt curios cine e fata asta care te face să mergi așa departe.

           — Raphael închid. 

           — Bine, bine. Îți las cheia în ușă, nerecunoscătorule.

           — Ne auzim, răspunse Micah. Nu o lăsă pe Cielle singură.

           — Nu e treaba ta Cielle. Ne auzim.

     Eleonor se trezi după o oră. Gâtul îi amorțise și umărul de care se sprijini o durea.

           — Nu ai dormit prea bine, nu-i așa? rosti Micah săltându-se și ocupând spațiul gol de pe bancheta pe care stătea ea. Vino aici.

      Eleonor își ridică o sprânceană suspicioasă. Văzând că ea nu se mișcă, el o acostă distrat, aducând-o la pieptul lui. Ea scoase un icnet de uimire. Îl privi mânioasă pentru câteva clipe însă nu-i era disprețuitoare lipsa acută de spațiu. 

           — Îți masez gâtul, zise el aranjându-i bretonul. Nimic mai mult. Întoarce-te. 

      Eleonor se răsuci, își prinse părul în mâini și apoi îl trecu pe față,peste umar. Micah începu să îi maseze gâtul și umerii fiindu-i în cunoștință încordarea pe care o avea Eleonor. Îi dădu drumul și își lăsă fruntea pe spatele ei.

          — Ești prea încordată. Care e rostul masajului dacă nu te relaxezi?

          — Mhmm...

      El continuă să stea așa, cu ochii închiși, cu fruntea alipită de spinarea ei, inspirând cel mai atrăgător miros de parfum dintotdeauna. Ea își saltă picioarele pe banchetă ținându-le la piept și sprijinindu-se pe ele. Se destinse privind cum mari picături de ploaie mânjeau fereastra și căldura, care o învălmășea simțindu-i atingerea pe spatele ei. După un sfert de oră Micah și Eleonor deciseră să mănânce pachetul de la restaurant și după încă trei sferturi de oră coborâră în mijlocul pustietății. Vârfuri de munți în zigzaguri necorectate se înălțau și coborau în raza lor vizuală, de după pomii care le acopereau trupul formelor de relief.

            — Unde am nimerit? spuse cuprinzând cu ochii întinderea de foioase.

            — Haide. Avem ceva de mers.

            — Merită osteneala? zise ea răpită de întinderea verde.

            — Din plin. Crede-mă.

     După ce mai privi o data în jur, Eleonor intră pe șoseaua care traversa pădurea. Lungul parcurs cu trenul îi scotea sub cerul cenușiu. Ploaia încetă pentru ceva timp.

            — Nu o să ne pierdem pe aici, nu?
            — Cred că o să supraviețuim, glumi el, deși nu-ți garantez nimic.

            — Du-te de aici!

            — Cum vrei.

            — Nu-ți bate joc de mine!

            — Parcă îți plăceau peisajele montane și excursiile în natură?

            — Îmi plac. Cele care se desfășoară înainte să ne prindă noapte, și, mai presus de toate, cele în care știu precis spre ce mă avânt.

            — Prinde-mă de braț, o îndemnă el pierind în sine elanul întregului plan.
    Lămpile agățate în pomi se aprinseră de grabă ce Eleonor se prinse de Micah, detectând mișcare, și le îndrumau calea. Ea se pierdu în farmecul scenei pe care o creau. Surâse. Satisfacția care împodobea trăsăturile fetei îi schimbă chipul lui Micah, care o petrecea pe Eleonor în adâncul pădurii.