Micah - Ne Aparținem -

-22-

    După ce serviră masa și savurară cafelele, Micah aranjă externarea Eleonorei. În același timp Lussian și Marlee se ocupară de Serin. Toate lucrurile se rezolvau încet, mai puțin boala care o năpădea pe fată.

     Marlee și Lussian așteptau ca cei doi să apară. Căpițe de nori bătute luam formă pe cer. Micah și Eleonor ieșiră înainte ca soții să-și poată pune un discurs sau să aranjeze ceva pentru ca toate să fie bune.

         — Eleonor, rosti Marlee.

         — Doamnă Nollan. Domnule, spuse stânjenită. Reacția ei, deși dreaptă, i se păru prea gravă, ceea ce o făcea să se simtă rău în fața lor.

         — O, fata mea, nu e nevoie să ni te adresezi așa, spuse Lussian.

         — Vă rog. Putem merge în alt loc să vorbim.

         — Haide, mamă. Avem destul timp. Nu vă temeți.

    Lussian și Marlee urcară în mașina cu care veniră, iar Micah și Eleonor în a lor. În sincron, cei doi bărbați deschiseră portiera pentru cele două soții. Cu toții zâmbiră. Micah îi spuse tatălui său înainte de a se urca la volan, să îl urmeze cu mașina. După un drum scurt ajunseră la un local cu terasă, plin. Cei patru ocupară o penultimă masă în aer liber. Comandară ceva cald de băut, apoi Marlee încercă să deschidă conversația care nu putea fi evitată.

          — Eleonor nu știu cum să ne compensam față de tine. Nu știm nici măcar cum să-ți cerem iertare. 

          — Doamnă Marlee, vreau să clarific ceva. Eleonor trase aer în piept. Micah o apucă de mână, o trase peste piciorul lui și o ținu strâns. Știu că ați iubit-o și poate iubirea pe care i-o purtați și acum e mult mai clară ca cea pe care o am eu față de ea, pentru că nu am avut-o lângă mine. Dar nu vreau să vă învinovățesc. Lucrurile s-au întâmplat așa cum s-au întâmplat pentru că fiecare a făcut o alegere. Și nu vă condamn. Poate că fericirea mamei consta în fericirea oamenilor pe care îi iubea și poate de aceea a rezistat atât de mult și a continuat să lupte și să zâmbească. Nu vreau să cred că mama a fost nefericită sau că dumneavoastră nu ați încercat. Știu că nu e așa. Vreau să am credința asta. De aceea vă rog să mă scuzați pentru cum am reacționat.

            — Draga mea, spuse Lussian, era firesc și îndreptățit. Nu e nevoie să te scuzi. Din contră, nouă ne pare rău.

            — Mulțumesc, domnule.

            — Ne pare rău Eleonor că ți-am ascuns adevărul. De asemenea și ție Micah, spuse Marlee cu ochii de sticlă .

            — Nu e nevoie. Știu.

            — De altfel, continuă Marlee, îți suntem datori cu o familie. Așa că poți să continui să-mi spui doamnă Nollan sau Marlee, dar să ști că ești fica mea , și nu numai pentru că te-ai măritat cu fiul meu.

            — Poate în curând, răspunse fata stânjenită. Se scuză și merse la toaletă pentru a se trage după cuvintele pe care le spuse, căci deși erau adevărate, erau dureroase în felul lor.

            — Ce ne facem acum? întrebă Lussian.

            — O să văd, răspunse Micah îndurerat.

            — Ce prăpăd! Trebuie să vorbim cu Noah, continuă Marlee.

            — Tu cum ești, fiule?

   Micah își trecu ambele mâini prin păr, răvășindu-l.

            — Nu știu. Habar n-am ce e cu mine, dar cred că nu aș rezista să o pierd.

            — Cât de mult o iubești?

            — E ca și cum m-ai întreba cât de mult a iubit Dumnezeu oameni.   

    Eleonor înscenă o tuse stând lipită de peretele de lângă ușă așteptând un adevăr.

            — De asta vă faceți griji?

            — Oh, fata mea, cum poți să ne pui așa o întrebare? Bineînțeles!

            — Ce absurd Eleonor, comentă Micah, pe o parte stânjenit de faptul că putea să-i fi auzit confesiunea, pe de alta, iritat de indiferența ei. Se ridică și își întinse mâna spre ea. Multe priviri îi ațintiră. Ea se grăbi să se așeze. Micah avu impresia că o făcu de râs și, mai mult, că o jenează prin persoana sa. 

             — Lumea nu se învârte în jurul tău așa că ia loc, îl avertiză tatăl său.
             
    Ceaiurile și cafelele sosiră și pe lângă care o prăjitură inclusă.

            — Știu că nu vă vine ușor, zise Eleonor. Micah e tânăr, chipeș, are maniere bune, poate e puțin cam impulsiv și încăpățânat, rosti cu un surâs dulce, dar sunt sigură că-

             — Eleonor, o întrerupse Micah înfuriat și rănit. Crezi că sunt din metal? Crezi că poți să înlocuiești o piesă cu alta și să nu facă nicio diferență, să funcționeze la fel? Crezi că pot fi reparat așa ușor? Te auzi ce spui? Ai buna plăcerea să-mi faci una ca asta?

              — Doamnă și domnule Nollan, îl ignoră Eleonor având senzația că i se despică pieptul, cu Micah nu o să mă pot înțelege prea ușor, dar poate că dumneavoastră o să aveți răbdare și veți cuteza mai mult.

     Micah ardea de nervi. Odată dat la o parte, a doua înlocuit. Dar Eleonor își întinse încet degetele către mâna lui, speriată să nu fie respinsă, însă el o ținu strâns deși știa că ce va spune îl va pune la pământ. Era proclamat verdictul începutului sau sfârșitului, depinzând doar de partea pe care el alegea să îl îmbrățișeze.