Micah - Ne Aparținem -

-23-

         — Cu toate că tot ce ați făcut a fost pentru binele meu, nu știu dacă merită să continui relația cu Micah, se adresă Eleonor părinților lui. Probabil v-ați gândit că o să-mi fie mai ușor să am pe cineva lângă mine, pe cineva ca el. Dar nu vreau să mă gândesc ce o să facă după... Doamnă Nollan, domnule... Știu că nu depinde doar de mine, dar o să fie mult mai greu dacă rămân prinsă de voi.

          — Eleonor, murmură Micah.

          — E mult mai bine să terminăm totul devreme.

     Marlee și Lussian tăcură. Înțeleseră că dacă Eleonor va fi răpusă de boală, Micah va fi la rândul lui consumat, va pica într-un negru străfund din care nu s-ar mai ridica fără lumină ei... așa că mai bine i-ar separa.
     Cu toate că erau conștienți de ce se întâmplă, își doreau ca Micah să aibă un cuvânt de spus, astfel, nu numai că erau într-o postură nefericită, dar mai târziu i-ar fi acuzat pe ei pentru că i-au luat-o. Dacă el era potrivit pentru ea, acum era momentul să o dovedească. Trebuia să lupte, iar ei să se retragă și să-i lase să facă ce cred ce cuviință, sprijinindu-i în urmă pentru orice hotărâre.

           — Înțelegem...

           — Mamă! Tată! spuse agitat Micah. Nu am putut să mă opun la început, și sunt recunoscător că ați fost bine fixați pe ce trebuie să aibă loc în viața mea, dar acum nu vă dau dreptul! Nu puteți negocia una ca asta! Nu puteți să mă despărțiți de Eleonor chiar dacă credeți că e cel mai bine! Și dacă e rău, ce? Lasă-l să fie! O să trecem peste asta. Împreună și nu separați.

            — Micah, rosti dulce și trist Eleonor desprinzându-și mâna din a lui și trăgându-și scaunul în spate, ridicându-se. Știu că ți la mine Micah, dar eu nu am spus niciodată că o fac. Eu nu ți-am spus o singură dată că am sentimente față de tine. Să punem punct și să nu îngreunăm situația.

     Micah se tulbură. Se ridică și își întinse mâinile să o facă să stea, dar vederea îi era încețoșată, capul aburind, iar trupul amețit. Mai avea puțin și pica jos. Ochii i se umpleau de lacrimi. Lussian și Marlee asistau neputincioși unul lângă altul de parcă ar fi pierdut o bătălie cruntă în frunte cu fiul lor.
      Eleonor se ținu bine, deși o ardea. Jarul suferinței care avea să mocnească în ea și să-i umple interiorul de fum și flăcări dulci, începea să prindă o culoare frumoasă de roșu aprins spre maroniu.
      Terasa era goală acum, dar dinspre ușa deschisă ieșeau cuvinte fără înțeles deprinse aleatoriu din discuțiile purtate înăuntru.
      Ea se dădu înapoi, își plecă capul către părinții lui Micah, și plecă. Lui Micah i se înțepeni voia în gât și voința în tălpi. Nu vorbi și nu se mișcă decât atât cât să se așeze pe scaun. Își lăsă capul pe masă, o lacrimă udând lemnul mat.

           — Micah... Amintește-ți că azi e banchetul angajaților, îi zise Lussian. Ai face bine să îți revii și să... oftă. O privi pe soția sa. Îi zâmbea blând și galant, de parcă cu el ar fi putut șterge toate grijile, le-ar fi putut face față.

           — Fiule. Privește la mine!

   Micah se îndreptă.

           — Eleonor nu vrea decât ca tu să fi fericit și după ea.

           — Știu! Dar ce nu își dă seama este că încă este aici; și nu vreau să irosesc timpul dar-

           — Dar ce? Nu fi un idiot, sări Lussian. Du-te și cucerește-o!

    Micah înmărmuri. Era atât de simplu? Probabil că nu, se gândea în timp ce fugea să o găsească, să o prindă din urmă, dar orice era mai bun ca nimic. Bătu în lung strada până dădu de ea. Cât de ușor era să renunți la cineva, se gândi cu amărăciune. Era atât de ușor să o recunoască, chiar stând și cu spatele. Părul vălurit de vânt, postura. El se plie pe ideea cea mai groaznică fără să sară de partea cealaltă, neîncercând să abandoneze corabia ce avea să se scufunde și să fugă cu cea de salvare. O văzu stând într-o stație goală așteptând microbuzul ce se zări de nicăieri, făcu la stânga, încetini și se opri înaintea ei.

           — Eleonor, strigă cu tot ce îi rămase. Aproape că se târî până în locul de unde a lăsat-o - Nu. Ea era acolo.
  
           — Eleonor...
   
    Micah o apucă de la spate. Ea nu schiță o hieroglifă, nu făcu niciun gest, nu manifestă nicio tresărire sau emoție.

           — Sunt egoist și neglijent, și știu că o să mă ierți pentru asta, dar din cauza defectelor ăstora vreau să nu pleci nicăieri. Nu contează cât timp avem dacă e destul ca să te fac fericită, ca să te fac să simți că trăiești, ca să-ți dovedesc că te înșeli și că lumea e un loc mai frumos cu tine, ca să-ți aduc aminte că ești a mea și că îmi pasă de tine. Pentru o persoană, măcar pentru una singură din toată lumea asta, ai știut să trăiești mai bine decât a știut să o facă el.

     Eleonor tăcu, și pentru o clipă strecură toate cuvintele auzite în mintea și sufletul ei. Apucă mâinile care o înconjurau fragil și își dădu drumul. Se întoarse spre el și se uită în ochii lui.

          — Ai plâns? rosti ea lustruindu-i obrazul.

          — Normal, spuse roșind. Nu sunt așa insensibil, continuă luându-și privirea de la ea. Doar ști...

     Eleonor chicoti. Micah își răsuci gâtul și îi apucă obrajii. Ea se grăbi să-i prindă degetele care o strângeau și care se jucau cu fața ei ca și cu a unui copil mic.

            — Au, au, au, doare! spuse smucindu-se. 

     Micah o prinse de talie ca să nu scape.

            — Ce zici? întrebă el cu inima bubuindu-i în suspans. 

            — Fă-mă să te ador și o să stau cu tine.

       Micah se aplecă vijelios spre ea, ridicându-i bărbia și săltându-o cu cealaltă mână câțiva centimetri de la pământ, în văzul trecătorilor sărutându-o adânc și înflăcărat.