Micah - Ne Aparținem -

-14-

   
    Mirosul de iarbă proaspăt care se codea să iasă înfunda nările pamantului. Căldura, nu dogoritoare, ci blajină își flutură eșarfele ușoare. Vântul domol piaptăna corola pomilor. Norii, umflați cu puf moale, se prelingeau pe oceanul cristalin la care nu ajung decât cu privirea. Micah și Eleonor luară masa și după deciseră să iasă în oraș. Se urcară în mașină și plecară. În urma lor, cei din casă își recăpătau dispoziția pozitivă datorită lămurii lucrurilor și stabilirea ordinii.
     Ora se apropia de 11. Încă tremura vântul prin pomi, soarele nu-și debarca razele în forță, ci chiar le împingea silite să coboare .

        — Unde mergem? întrebă Eleonor privind drumul șerpuind.

        — Nu am idee. Voiam doar să petrecem ceva timp doar noi.

        — Adică voiai să mă scoți la o întâlnire.

        — Ceva de genul .

        — Deci... Propui tu primul? Sau eu?

        — Spune-mi un loc și acolo o să te duc, rosti Micah.

        — În perioada asta știu că au loc excursii prin pădurea de la marginea de est a orașului. Ce-ar fi să facem o plimbare pe acolo?

        — Nu sunt adeptul călătoriilor, dar...

        — Cum așa?! exclamă mirată, aproape ofensată. Oprește-te aici. Pune frână.

        — Ce? Doar nu vorbești serios?

        — Cum se poate să nu-ți placă natura? și lucrurile de genul...

        — Poate că nu am găsit persoana care să mă facă să le ador.

        — Oh, termină!

    Micah începu să râdă. Drumul avea să dureze cel mult o oră până acolo.

        — Nu e ca și cum nu sunt pentru mine, rosti el.

        — Atunci ?

        — Când eram mic tata nu îmi permitea să mă joc prea mult pe afară. Mă îmbolnăveam destul de rău dacă luăm prea mult timp contact cu aerul rece. Dar eram copil și nu avea ce-mi face.

        — Și ce ai făcut de nu te mai atrage?

        — Am ieșit într-o seară, pe când avea 13 ani, cu un prieten, Zayn, și, pentru că era mai nesăbuit ca mine și se avânta cu picioarele, nu cu capul, am fugit în pădure. Am aprins un foc. Nu era mare. Și nu, nu am ars pădurea.

         — Ce ați făcut? surâse Eleonor.

         — Cineva a văzut flăcările. A venit la noi și ne-a bătut bine pe amândoi. Eram îngroziți. Lui Zayn îi rupsese mâna și îi zgârie tâmpla. Am urmat eu. Apoi a venit rândul acelui bărbat.

          — Stai, ce?

          — Da. Un animal, ce o fi fost acolo, nici acum nu știu, l-a atacat și l-a târât cu el. Eu și Zayn am fugit auzind cum se tot luptă. Acasă, tata mi-a interzis să m-ai ies. Iar Zayn, nu știu sigur ce s-a întâmplat cu el. Se întorsese în casă sa goală. Am aflat apoi că bărbatul acela e bine, dar nu a scăpat nevătămat. Nu le-am zis de ce nu vreau alte picnicuri în familie la marginea pădurii. Pe atunci credeam că o să iasă din nou și o să repete tot ce a făcut atunci, cu mine, cu cei cu care aș fi mers. Nu le-am spus niciodată părinților mei ce s-a întâmplat cu adevărat acolo.

          — Ce le-ai spus?

          — Am zis că eu și Zayn am avut o încăierare pentru că el voia să ne urcăm în nu știu ce copac înalt și eu mă împotriveam. În cele din urmă Zayn s-a urcat și a căzut. Mi-au ținut morală câteva ore, dar nu mi-a interzis să nu mă mai văd cu el.

          — Cât de grav ai fost lovit?

          — Eu am fost cel norocos presupun.

    Eleonor cântări puțin situația.

          — Dacă nu vrei să mergem, putem să ne întoarcem și-

          — Îți bați joc de mine? A trecut atâta timp. Crezi că mă doboară o plimbare printre niște pomi?

          — Nu știu... Nu le ai cu peripețiile.

          — Foarte amuzant. Foarte amuzant, spuse el ironic. Ție de ce îți plac?

          — Ămm... Eram foarte mică, povesti Eleonor ca privind la acea perioadă prin parbriz urmărind șirul evenimentelor, încercând să le prindă din mașină. La fiecare 2 două luni, timp de doi ani, mama și fratele meu, mă duceau la o cabană construită de bunicul meu. Era aproape de un luminiș și mai încolo de el, un râu.

          — Sună de parcă ar fi fost cele mai bune clipe ale vieții tale.

          — Au fost. Cele în care o aveam încă. Mama a murit când aveam 5 ani. Tata a decis să ne lase și așa am rămas doar eu și Noah. Pentru că eram doar un copil, nu înțelegeam prea bine lumea. Ca Noah să nu-mi răspundă la toate întrebările continua să mă ducă la cabană. Îmi spune că acolo ne așteaptă mama. De fiecare dată când ajungeam acolo și ea nu era de găsit, știam că Noah m-a mințit. Nu m-am oprit să-l iubesc totuși. Dar mi-am pierdut speranța treptat. Eu am început să înțeleg, iar el a încetat să mai mă ducă la cabană.

          — Îmi pare rău Eleonor.

          — Nu ai de ce.

          — Sigur vrei să mergem mai departe?

          — Micah, nu locul face amintirile, ci oameni. Nu am nicio antipatie față de natură.
            
      Micah privi șoseaua- erau doar ei. Puse brusc frână și o strânse cu putere în brațe.

          — Nu ști cât de mult mă faci să te admir și să te iubesc.

     Eleonor fu luată pe neașteptate. Și mai mult, auzea din gura lui Micah ce simte pentru ea, mintea și inima ei luându-o razna. Și nu se putea aduna fiindcă era diferit și era atât de bine și deloc greșit.