Micah - Ne Aparținem -

-37-

        — Ceva nu e în regulă... Știu că nu e...

    Draperiile colorate în miraje de corali, desprinse la fereastra blocului de lângă firmă, de la un etaj mai sus de biroul lui, erau trase de o femeie care părea că sosește de la serviciu. Încă își purta uniforma. O asistentă. Mai sus, un băiat cam de cinsprezece ani deschidea geamul. După expresia nervoasă pe care o avea părea că dincolo de pereți, vocea mamei lui se accentua spunându-i ce să facă. Dar dacă treceai de fiecare etaj, de fiecare fereastră care ascundea un colț al unui om, puteai să vezi soarele îmbătrânind. Lumina lui pălea sub incontestabilul dor de furtună. Razele se uscau sfâșiate de tălpi de nori.
  
       Micah stinse țigara în scrumiera de pe glaf, se repezi către scaunul biroului său și apucă haina și mapa cu documentele sale. Ieși închizând ușa cu cheia, fără să de explicați sau de știre, grăbindu-se spre mașină. Mâinile i se încordau pe volan gonind spre aeroport. Mașinile dinaintea lui îi blocau acuratețea minții și drumului. Nu știa ce e cu el, ce îl apucă, dar știa precis că Eleonor e in pericol. O simțea în oase și în mușchi, în încordarea gâtului și a feței. Își scoase telefonul din buzunar și o apelă nervos.

      În același timp

        Eleonor își ținea ochii pe fluxul autostrăzi, admirând la obloanele ce se deschideau grăbite de o forță primară, lumina. În prima partea a zilei notai în treacăt ca orișicare călător, felul lucrurilor. Probabil că omul cu servietă care se grăbea pe stradă, fusese și ieri acolo, la fel de grăbit. Și poate chiar cu o zi înainte de ieri și mai multe. Poate în fiecare zi diferit. Cu altă ținută, cu alt ritm, cu altă alură, cu altă expresie. Cu siguranță cu o zi înainte înaltul stejar nu era la fel de împodobit cu începuturi de muguri ca acum când Eleonor îl depășea în viteză. Sărmanul stătut plămân al pământului. Așa și restaurantul prins în fugă, și școlari și poate și mașinile din fața sau din spate.
      Eleonor observa toate astea și încă mai multe până să ajungă la aeroport. Părăsi vehiculul și se amestecă în abuzul perimetrului. În orice colț era câte cineva care aștepta sau își târa valiza după el.

       Ceru indicați pentru zborul care trebuia să sosească și le urmă. Urcă spre departamentul de așteptare și se așeză pe unul din scaune. Era un ditamai holul, o întindere plină de persoane. Patrulau oameni de pază și în extremitatea dreaptă era un local amenajat pentru servire. Mesele rotunde și scaunele erau plantate pe o mochetă, iar fotoliile și bucata plată de lemn, joasă, era un alt colț al perimetrului. Își scoase telefonul și îl apelă pe Micah, însă fu captivată de un anunț. Nici nu își dădu seama că tonul încă era prins în telefon.

      Știre de ultimă oră.

           — Avionul către destinația Heathrow Londra a suferit grave turbulențe care au degenerat la pierderea contactului cu stația și un nefericit accident. Locația prăbușiri era încă necunoscută. Autoritățile locale fac tot posibilul pentru a afla locația și pentru a interveni în cel mai scurt timp...

     Eleonor se ridică hipnotizată și ascultă până în punctul în care se pierdu de realitate. Așa ceva nu i se putea întâmpla. Nu ei. Nu fratelui ei. Oamenii care se plimbau în ritmul lor, acum încetineau. Panourile ridicate își diluau cuvintele. Erau în fapt ghearele veștii crude învelite de mănuși fine de catifea care îi mângâiară sufletul înainte de a străpunge cu adevărul ei nefericit.
     Telefonul se izbi de gresie cu apelul în derulare. Iar ea se izbi de culmile înalte ale realității dure, lipsită de estetica frumosului.

 

***

         — Iubito, unde ești? Ești bine?

         — Îmi pare rău să vă anunț dar persoana apelată a suferit un șoc și în prezent se află la spital județean.

         — Cu-Cum? se bâlbâi el deprins de realism. Ce spuneți? întrebă nesigur. Vârî mașină pe marginea carosabilului.

         — Să rog să vă păstrați calmul.

         — În ce stare e?

         — Așteptam rezultatele analizelor. Se necesită prezența dumneavoastră pentru mai multe detalii despre pacientă. Cât mai curând posibil.

         — O să- Micah își pierdu vocea cu vorbele înțepenite pe limbă, incapabil să continue. O să ajung cât de repede pot. Aveți grijă de ea.

         — Facem tot ce putem. Păstrați-vă calmul și stăpânirea.

     Discuția se încheie fără mai multe adăugiri. Micah își auzea propriile bătăi nesaturate ale inimi, își auzea pulsul statornicit în gât și suflul parcă în repaus. Își închise ochii cu o durere asudă și își rezervă lacrimile până la cât mai puține și porni în viteză indiferent de costuri.