Micah - Ne Aparținem -

-10-

    Întreaga noapte Micah străbătu străzile și drumurile principale, cotloanele și potecile parcurilor, însă fără rezultat. Era o noapte pierdută, rece și abătută în propriile sale gânduri.
    Sunase și la reședința sa, însă Eleonor nu era acolo.
    Nici urmă de ea. Era disperat. Trebuia să-i fi luat numărul cel puțin, să plece după ea sau să o oprească și să clarifice lucrurile, putea face multe, dar o lăsase să plece. Iar acum nu putea da de ea. Putea fi oriunde. Și putea fi acolo unde el nu ar fi putut-o găsi. Înnebunea când se gândea că poate e în pericol, sau e singură, sau îi e rău.
    
         — La naiba! Unde ești Eleonor? se întrebă îngrijorat.

     La 4 dimineață renunțase la căutări, extenuat și ridicol de trist. Ajuns acasă, nimeni, nimic. Ea nu era acolo și ar fi dat orice să fie cu el. Chiar era egoist gândindu-se ca Eleonor să-i fie alături din cauza trădării lui Serin. Era egoist și lipsit de stimă, dar nu avea ce face. Voia să stea cu el și atât. Nu ar fi aspirat la mai mult.
    Se așeză pe canapeaua din sufragerie cu capul în mâini. Mai avea puțin și plângea. De frustrare, de furie, de durerea trădării, de lucrurile pe care nu le putea controla.
    Și chiar atunci soneria răsună, detronându-i toate gândurile. Trase de sine până la ușă. Își trecu mâna prin păr neavând așteptări, dar rămase uluit când o văzu pe Eleonor în carne și oase înaintea lui. Sări nălucit și o cuprinse cu brațele ca și cum ea ar fi putut să se evapore în orice secunde, iar el voia să rămână măcar cu ceva din ea, să memoreze acea fată. Se aplecă intens peste trupul Eleonorei, fiind mult mai impozant și mai înalt decât ea, fata fiind cam la înălțimea gâtului lui.
     Eleonor, înmărmurită și înfrigurată, nu îi răspunse la îmbrățișare. La fel de uluitor era și pentru ea, dar în acasă timp era crud să o facă să aibă impresia că i-a lipsit.

         — Doamne! Unde ai fost? Te-am căutat peste tot!

         — Nollan, ce faci?

    Parcă încerca să o ascundă în haina sa. Dar era doar el, mai mare, mai înalt, mai impunător, la fel de speriat și îndatorat ca orișicare altul pentru siguranța alesei. Făcea din el un gardian ceea ce nu-l supăra. Dar după acel ton de neclintit și totuși stins, Micah o descătușă din strânsoarea sa și apucând-o de umărul gol, rece, întârzie stupefiat.

         — Nollan, lasă-mă să intru . Îngheț.

   Micah îi deschise calea înăuntru. Eleonor se grăbi spre camera ei.
  
         — Aș fi vrut să îmi dau seama ce fel de om e înainte să te pun în situația asta, încercă el să se explice.

         — Nu mai are rost acum.

         — Da, de aceea am spus că aș fi vrut, rosti el.

         — Știu. De asta e și trist.

   Micah simți cum îi cedează picioarele urcând scările. O urmă pe Eleonor până în camera ei.

         — O să-mi spui unde ai fost până acum?

         — Încerci să insinuezi ceva? zise Eleonor simțindu-se atacată, jignită.

         — Nu...

         — Am căutat casa asta, ce aș fi putut să fac? Poate că ar fi trebuit să mă sui într-un taxi și să plec acasă la mine și să rămână noaptea acolo fără să dau niciun semn. Dar nu am făcut-o. De ce a durat atât? Habar n-avem care e adresa reședinței ăsteia. Bineînțeles, de unde aș putea?

         — Scuze. Ce ai fi vrut să fac?

         — Micah, te rog. Ieși. Vreau să mă schimb și să mă bag la somn fără o dispută.

          — Nu am de gând să ies.

    Eleonor era exasperată, dar aproape că pica de istovire. Trebuii să umble în lung și-n lat până să găsească pe cineva care să cunoască locația casei, cel puțin cineva care auzise de locuința soților Nollan, având în vedere că nu avuse noroc cu numele lui Micah.

         — Fie cum spui. Nu am tăria să mă cert cu tine acum. Dacă ești chiar atât de indiferent, de insensibil-

     Eleonor ameți brusc, văzând împăienjenit în fața ochilor. Micah făcu câțiva pași, o prinse și o mobiliză.
      Îi adună tot părul într-o parte, descoperindu-i gâtul subțire, alb. Își plimbă degetele pe el, în jos, apucând fermoarul rochie delicate pe care îl târî pe șira spinării ei până la baza mijlocului. Îi plecă rochia peste umeri, pe brațe, lăsând-o să alunece singură până pe podea. Își întinse mâna peste capul Eleonorei și trase dintr-un rând de haine, un tricou pe care îl întoarse pe față și îl trase peste ea.
     Eleonor păstră tăcerea îndelung. Împietrise sub atingerile lui, doar inima înflăcărată-i bătea haotic. Își scoase o pereche de pantaloni de pijama și se îmbracă cu ei. Apoi se întoarse.
     Micah îi zâmbea tandru, ca privind la cea mai iubită fata din viața lui, ca la cea după care inima îi tânjea, după care sufletului i se îndrăgostise.

         — Ești așa de frumoasă, recunoscu el.

     Eleonor se ridică pe vârfurile picioarelor, apoi se coborî. O mișcare neconstatabilă în fapt. Nici nu știa ce să facă. Ce să spună. Cum să reacționeze.
     Micah atunci, nedorind să o lase să scape, o ridică și o învârti prin cameră că într-un vals pierdut în timp. Eleonor se agață de el, luată prin surprindere de gestul făcut. Micah zâmbea nestăpânit la chipul fericit al ei. O puse ușor jos și se pierdu în ochii săi plini.
    Eleonor încet, se saltă desculță pe pantofi cu care el era încă încălțat, precum un copil care dansează pe încălțămintea părintelui său, dar nu înaintă prea mult spre el, pentru că Micah nu ezită. Îi ținu gâtul înălțat, vârându-și degetele prin părul ei mătăsos, și o sărută aprig, însuflețindu-se cu gustul dulce, aromatic al buzelor ei.
     Când se opriră, amândoi răsuflau greu, iar singurul sunet care pulsa în liniște era armonia simfoniei inimilor lor.
      Dar pentru câteva clipe, în acea mrejă, Serin fu în mintea lui.