Micah - Ne Aparținem -

-21-

    Eleonor se trezi vag, apoi, în clipirea luminii de noapte de după draperi, de-a binelea. Stelele grijuliu pâlpâiau pe o față palidă de cer. O înțepa inima și orice mișcare îi scotea durerea vânătăilor înainte. I se părea că în camera e frig și rece.
    Micah își deschise ochii încet ca tras din vis în lume. Încercă să o atingă, să o prindă ușor de braț, dar ea se feri. Sesiză că era sloi ca un viscol.

          — Eleonor?

          — Culcă-te la loc Micah.

          — Vino aici! spuse trăgând-o jos. Se aplecă cu capul deasupra ei. Îi dădu bretonul deranjat la o parte și îi depuse un sărut pe fruntea. Îți e frig. Bagă-te înapoi în pătură.

      Eleonor nu rosti o șoaptă, un freamăt. Făcu așa cum i se spuse. Micah dori să-și dea hanoracul jos, dar ea îl opri. El se lungi lângă ea. Mâinile ei îi căutară spatele sub hanorac, peste haina de dedesubtul lui. Micah o lasă să-l exploreze așa cum nu permise nimănui.
       În răsuflarea serii și în dansul formelor pe care le contura Eleonor cu degetele pe spatele lui, cei doi adormiră.

      Dimineața Eleonor se trezi singură. Pe sertarul scund de lângă pat fu adusă o glastră plină cu flori, de care era lipită un bilețel. Îl trase încet și îl citi. Surâse.
      Ușa se deschise, iar Micah intră cu o tavă de mâncare și două căni de cafea.

          — E de modă veche și neinspirat, îl împunse de îndată ce intră, fluturând bilețelul neimpresionată.

       Micah rămase țintuit în loc, rușinat. Puse tava jos fără să o privească, apoi dispăru afară din raza ei vizuală.

           — Revin imediat. Trebuie să dau un telefon, se scuză nătâng și jenat. 

      Se îndreptă oriunde putea să fie lăsat în pace, singur, să decadă și să se critice pentru că a încercat să facă un gest drăguț, aparținând de secolul trecut, lipsit de imaginație și concept. Intră pe un culoar gol alipindu-și fruntea de perete, oftând.

           — Adevărat. Trebuia să mă gândesc. Doar nu o să fie la fel. Nu după ce am aflat. Ce prostie! zise izbind cu pumnul în perete.

  
    În același timp

   
     Eleonor se ridică pe marginea patului și sprijini biletul de glastră așa cum îl găsi când se trezi. Foițe de aur de soare se îngrămădeau să intre înăuntru.

        Încă o dată lasă-mă să fiu mereu al tău.

      Tot ce simțea față de el era confuz. Nu era ură, tristețe sau dezamăgire. Nu era dezgust sau amăgire. Nici furie.
       Îl plăcea întradevăr. Dar acum probabil se îndrăgostea de el, ceea ce o făcea să-i pare rău că se întâmplă. Și asta îi dădea bătăi de cap.

       Micah lipsi ceva timp, ceea ce o făcu să se îngrijoreze. Nu se atinse deloc de mâncare sau cafea așteptând să ajungă, să o facă împreună, dar el dispăru în neant de parcă ușa s-ar fi deghizat și l-ar fi poftit într-un hău. Eleonor ieși din salon în lejerul halat și în papuci albi de casă.

          — Hei...

          — Fir-ar, murmură ea.

     Îi recunoscu glasul inconfundabil care o enerva și o sătura de vorbe lungi și sărace. 

          — Jaxon...

          — Ce ți s-a întâmplat? Micah nu a putut să stea cu ochii pe tine? Stai... nu era deja cu ochii pe Serin? Dacă ai fi fost de acord atunci, dacă ai fi rămas... Hă!

          — Îmi pare rău pentru prietena ta Jaxon, dar nu am cauzat nimic din toate astea.

          — Încă poți să vi la mine.

          — Îh, se strâmbă ea, trece ziua aia ca cea în care ai fost respins. Poate o să ți cont că eu am refuzat, și nu regret și nu o să fie niciodată nimic între noi. Înțeles?
  
     Jaxon o prinse de subsuori și vru să o ia de acolo, însă Eleonor se dădu înapoi, fiind prinsă de alte două mâini din spate.

           — Eleonor e a mea! Ia-ți mâinile murdare de pe ea! spuse Micah cu o voce terifiantă și o privire înfiorătoarea care îl descurajă pe Jax.
El se refugie în salonul Serinei.

     Eleonor era atât de înspăimântă de glasul care izvorî de deasupra capului ei că nu știa ce să facă, să rămână sau să fugă. Să se bucure și sa fie ușurată sau să se îngrozească.

           — Eleonor? o răsuci către el. Fata avea ochi mari și surprinși. O, Doamne, nu am vrut să te sperii! o luă în brațe. Bătăile inimii ei acceleră, ținând pasul cu ale lui.

   Cum putea un om atât de dulce să fie atât de înfricoșător? se întreba în mintea ei adorându-l.

            — Scuze, doar că atunci când a încercat să te prindă, nu-mi închipuiam decât câte rele poate să-ți facă... dacă nu aș fi fost aici... și asta m-a înnebunit!

            — Sunt oameni aici!

    O asistentă se uită ciudat la ei trecând pe hol.  Hai să mergem.

            — Ști că aș face orice pentru tine, nu? întrebă prinzându-o de mână când se desprinse din îmbrățișare pornind spre salon. Eleonor îi zâmbi. Nu-i putea rezista. Putea fi cel mai rău om de pe pământ, dar nu cu ea. Putea atât de clar să vadă teama de a o pierde în ochii lui. Îi sfâșia inima deja, căci nu avea salvare .