Micah - Ne Aparținem -

-1-

    Poate că soarele nu apusese niciodată așa de frumos până în acea zi sau poate că ea nu îl văzuse atât de aproape de a se sparge de adâncul culmii din depărtare. Se îndoi înaintea ei până nu mai rămase nimic din el. Luna jumulită se zărea în partea opusă, insomniacă. Cerul era limpede, proaspăt, încă vădit de o lumină caldă.

    Eleonor ședea indispusă pe iarba care fâlfâia în briza rece de februarie. În câteva clipe simți ceva cald acaparând-o, și nu doar fiindcă fusese învelită de o pătură adusă de fratele ei - care deschise ușa glisantă de sticlă din spate, păși pe terasa de lemn și coborî cele două trepte pe cărarea de piatră până la ea - ci și de o apăsare care o ardea din capul pieptului.

    — Îți vine să crezi? întrebă ea neputându-și explica entuziasmul și neplăcerea care se manifestau în același timp. În trei zile Noah îți vei împlini visul. A fost o așteptare lungă, nu? glăsui prinzându-l de mână.

    — Nu spune asta, rosti el, punându-și un braț peste umărul ei, trăgând și pătura mai sus ca să-i fie bine și cald. Atât timp cât e vorba de binele tău nu îmi pasă cât de mult timp mă costă. Nimic din ce am făcut nu a fost în pierderea mea.

    — Pe cuvânt?

    — Pe nume de frate.

    — Ce solemn, spuse Eleonor râzând scurt.

    — Ști că o să-mi lipsești nespus.

    — Iar eu mă bucur că ai hotărât să pleci. O să rupi în sfârșit piedica ce te țintuia aici. Acum nu mai ai niciun motiv să te îngrijorezi.

    — Ești sigură de asta?

    — Nu te voi opri nici dacă ar însemna să mă opresc însămi din viață. Nu vreau să dețin controlul peste ceva ce nu e al meu. Nu crezi că ți-ai consumat destul timpul făcându-ți griji?

    — Vom ieși la un capăt.

    — Știu.

    — Voi încerca să găsesc pe cineva care te poate ajuta.

    — Ți-aș zice să-ți vezi de treaba ta și să nu te consumi pe ceva trecător, dar nu se poate să nu zici ceva de genul-

    — "Nu zice asta."

    — Amintește-ți că mama a spus ceva ce chiar își are locul acum, rosti ea gesticulând.

    — O să fiu bine chiar și când nu o să mă mai ai acolo, cită Noah din amintiri.

    — Da, știu, îi confirmă Eleonor, lovindu-l ușor cu umărul. Nu te împovăra degeaba, vorbi cu șiretenie, ca și cum îi dădea o confirmare pentru spusele acelea, nu ca și cum erau o revocare a ceva ce împărtășise părintele lor cu ei acum mult timp.

    Noah o îmbrățișă pe Eleonor avid, masându-i spatele ușor. Era trecut de 26 de ani cu puțin și putea la fel de bine cum putea să pună un diagnostic și să trateze pe cineva de o boală, să spună cu precizie că aia e o despărțire. Bagajele erau făcute, biletul era cumpărat, scaunul din avion era rezervat, taxiul era convocat pentru ziua de mâine la câteva ore după mijlocul zilei. Apoi aveau să nu se mai vadă curând.

    Eleonor era o tânără de 19 ani care avea să intre sub numele familiei Nollan și sub vegherea și protecția unui bărbat neștiut de ea, ce avea să îi ferece mâna în ziua următoare. Pentru ea nu conta ce se va petrece mai departe de vreme ce Noah va porni, după atâta amânare, pe urmele planului pe care și-l așternu pentru viață și care nu pledase însă, în comparație cu ea.