Micah - Ne Aparținem -

-20-

        — Niciodată nu ți-am spus povestea noastră, fiule. Așa-i? întreabă Lussian.

        — Da...

        — Cred că e cazul atunci. Marlee trase aer în piept. Eu, Lussian și Claris, mama Eleonorei, am fost împreună din gimnaziu până... când a fost, spuse îndurerată. La început a fost amuzant. Eram trei copii care ne făceam fericiți doar fiind acolo. Dar barierele copilăriei noastre se micșorau pe oricare zi ce trecea. Așa am ajuns să iubim același om. Pe tatăl tău, Micah. Claris nu a încetat niciodată să-mi fie prietenă, nu m-a oprit cu nimic din a fi cu tatăl tău deși avea tot dreptul și avea cu ce. Chiar mi-a acordat șansele de care aveam nevoie pentru a-l cuceri. Nu s-a opus și nu m-a urât pentru asta. 

         — Am absolvit liceul și într-un final, pentru că nu mai putea aștepta, în timpul facultății, ne-am căsătorit.  Eu și mama ta, Micah. Claris nu a fost mai fericită nicicând ca în ziua aceea. Și totuși, îi era greu. Rămasem doar noi trei, dar e era mereu pe dinafară. Și nu am observat asta decât mai târziu.

          — Îi răpeam ușor fericirea, hrănindu-ne pe noi cu ea, continuă Marlee. Apoi a cunoscut un bărbat. Care nu a știut să o prețuiască și pe care totuși l-a luat de soț. Părinții ei au îndemnat-o să facă ce crede de cuviință. Iar ei i-a fost mai ușor să renunțe și să nu ne mai stea în cale. S-a înșelat amarnic.

           — Am aflat mai târziu că v-a avea cu fiu. Era atât de încântată. L-a numit Noah. Era atât de tânără. Apoi ai apărut tu în viața noastră. Și a urmat Eleonor.

           — În ani pe care i-a petrecut cu Oberth, doar a suferit. Nu ieșea decât atunci când el o dădea afară sau preferă de bună cuviință să fugă. Dar se întoarcea de fiecare dată .

           — De ce nu ați făcut nimic?

           — Pentru că nu am știut. Nu ne-a lăsat niciodată să intervenim în certurile lor. Iar noi ne spuneam că în fiecare relație sunt probleme. Nu se manifestau în public ca având o relație defectă. Era atât de plină de viață când o vedeam cu copii ei. Nu ne-a dat niciun motiv să credem că nu e bine, spuse Marlee.

           — Zvonurile au început să curgă mai apoi. Mizeria, umilința, trădarea, nefericirea, erau tot ce pătimea împreună cu acel om. Nu-l vedeam decât seara, în baruri. Chiar de aș fi încercam să vorbesc cu el, sărea cu acuzații despre mine cum că aș fi vrut să i-o iau pe Claris. Se ducea acasă și o bătea.

            — Am vrut să o scoatem din iadul acela. Si o făcusem. După atât chin putea fi altfel. Pe Oberth îl închise și era tot ce avea nevoie.

   Marlee făcu o pauză. Lussian amuți.

          — Două zile, continuă ea. Două zile a durat fericirea ei. Marlee se opri. Cele două zile de fericirea au compensat în ochii cerului, cei cinci ai de suferință.

          — Zi-mi.

          — Erai atât de mic. Atât de inconștient. Eu, cu Claris și tatăl tău, și voi copiii, plecasem într-o excursie. Ne oprisem să admirăm peisajul, să verificăm ruta, habar n-am. Te-am lăsat o clipă din veghere... Și când mi-am întors privirea să văd ce faci, Claris fugea să te scoată de pe șosea. Te-a aruncat din dreptul mașinii care nu a avut timp să oprească. Vezi tu, era o curbă, iar șoferul a văzut-o prea târziu...

            — Vrei să spui că...

            — Da, Micah.

            — Noah. Eleonor? rosti devastat.

            — El știe prea puține, iar ea e prea distrusă ca să suporte asta.

      Micah nu se mai simțea el, de parcă s-ar fi răsfirat sufletul în el și inima în frânturi .

            — Adună-te! Micah, trebuie să te aduni.

    Ușa răsfiră o fâșie de lumină, o crăpătură între salon și hol, care se mări până nu mai rămase nimic pe după paravane. Micah îi văzu rănile, vânătăile de pe gât și de pe mâini, ochii umezi, buzele tremurânde, degetele parcă înghețate.
       
           — Ce e asta? întrebă ea.

           — Ah, draga mea, rosti Marlee sfâșiată, șocată. Am fost atât de egoiști pe vremea aceea.

           — Nu va păsat...

           — Eleonor, zise cu greutate în glas Lussian.

           — Vă rog - vă rog să plecați. Imediat.

     Cei doi soții părăsiră holul cu ochii în pământ și mișcări ușoare, pe urmă clădirea.

           — Nu poți să-mi faci asta! Nu tu Micah !

    Eleonor pică în genunchi, plângând. Micah se așeză în fața ei.

           — Spune-mi cum pot îndrepta asta.
            
     Eleonorei îi pieri vocea. Orice îi era de neajuns. Lui Micah îi tremurau mâinile, îi sclipeau ochii de lacrimi, îi vuiau mințile. Ea vru să se ridice, dar nu avu forță. El o saltă de umeri și o cără până în patul din salon. O întinse și o înveli. Micah se așeză jos, cu spatele către ea, și își porni fără sunet lacrimile acoperite de mâini.
     Se făcea încet noapte căci timpul fu nemilos cu ei. Eleonor nu putea adormi. Se simțea atât de singură și bulversată. Micah era încă acolo. La fel de obosit și de treaz ca ea.

          — Micah... șopti, aproape doar pentru ea. Îi vedea spatele lat, ceafa, părul.

          — Te implor Eleonor, nu-mi spune să plec.
            
     Ea zâmbi. Nu era supărată.

          — Te-a rănit? Ți-a făcut vreodată ceva?

          — Uneori.

    Micah se răsuci brusc.

          — Cum? întrebă.

          — El nu avea puterea să dea în mine, dar nu lipsea să mă facă să-mi fie frică. El - el... se bâlbâi. Avea întotdeauna o sticlă de băutură după el. Eu mă lipeam de orice colț care putea să mă ferească de chipul ăla. Nu reușeam niciodată. Întâi o lovea pe mama, apoi, se repezea la mine, dar nu putea să mă atingă. Apuca sticla pe care o căra și o spărgea în dreptul urechilor mele.

           — Și eu... Își aminti acele momente când o îngrozi, când se arată ca bărbatul care o înspăimântă.
            
    Eleonor tăcu.

            — O să fiu aici.

            — Micah.

            — Ți-am dat o șansă să mă alungi. Acum nu o să mai plec. Indiferent ce.

            — Ascultă .. Eleonor se ridică pe jumătate, așezându-se turcește. Micah o privi afectuos, lipsit de rigoare și putere. Se ridică subit și o trase la pieptul lui fără să-i ceară voie.

            — Nu îți dau drumul oricât de mult vei vrea. Ești a mea. Bine? Măcar în seara asta. Te rog.

            — Vreau doar să dorm. Ești tot ce am, și tot ce nu vreau.

            — Spune-mi ce să fac și o voi face.

            — Întinde-te lângă mine. Atât.

            — Nu ești singură, Eleonor. Mă ai pe mine și e de ajuns. Atât timp cât mă vei vrea dat fiind -

            — Nu vreau să te aud.

   Micah nu mai spuse nimic. Eleonor îi făcu loc. El se așeză lipind-o de el, cu o mână o prinse de mijloc, iar pe cealaltă se odihni capul ei. Stinse lumina albă, lăsând să se piardă urma ei pe holuri, odată cu pașii slabi ai celor care le porneau ecoul.