Micah - Ne Aparținem -

-6-

    Micah ignoră toate mesajele și apelurile de la prietena sa. În primele ore nu suportă să facă asta, dar la un moment dat începu să nu se mai simtă rău. Vorbi cu părinți lui, anunțând-i pe cei doi că Eleonor este bine.

    Părăsi biroul pe la ora unsprezece noaptea. Întredeschise ușa dormitorului Eleonorei pentru a-și confirma că e în regulă.

    Vântul flutura draperiile lungi de la fereastră. Luna pătrundea cu o fâșie de lumină dulce. Cerul era despicat de frunze gri. El se uită la fata care dormea încolăcită, la cât de tare strângea pătura pe lângă ea. Se duse și închise geamul. Micah privi apoi la acea mâna care îl atinse, care-l trezi, care vârî în vine sale o tulburare de neconceput pentru el. Ceva nou și cutremurător. Își ridică privirea spre chipul ei. Observă că respiră întretăiat, ca prinsă între vis și realitate.

    — Eleonor.

    Micah o trezi încet.

    — Ce e cu tine? întrebă el.

    — Hă? fremătă Eleonor buimacă, cu ochii mici de somn. Nimic, enunță ea.
        
    Eleonor se afla în raza de lumină palidă de lună și îi căuta în beznă figura. El o privi sceptic, concentrat asupra ochilor ei agitați care voiau să-i contureze forma în întuneric. El stătea drept lângă părul ei.

    — Rămâi aici. O să chem un doctor, ceva.

    —  Nu, nu, stai!

    El se opri. Se întoarse către ea așteptând o explicație. Eleonor se trezi de-a binele. Cu degete nestăpânite umbla în mintea ei după un răspuns credibil, care să nu ducă pe căi nestrăbătute, umplând noaptea cu întrebări și răspunsuri ezitante.

    — Doar mă doare în piept. Mă strânge.

    — Parcă te sufocai...

    — E doar o stare de rău. Mâine o să fiu bine, încercă să-l scape de alte pânze încâlcite.

    — Da, spuse Micah pe un ton indiferent, scuturându-și capul. Culcă-te înapoi.

    — E târziu. Tu nu te culci? întrebă ea fără ezitare.

    — Ba da. Imediat ce adormi tu.

    — Oh, bine. Noapte bună, îi ură cu un nod în gât.

    — Și ție.

    Eleonor se întoarse pe o parte, ferindu-și chipul de el, și își închise ochii. Micah porni spre partea opusă a patului și se întinse lângă ea. Fata nu spuse nimic deși mințile îi vuiau. El își îndreptă privirea spre tavan. Decise să rămână până avea ca pe ea să o ia somnul, apoi se putea odihni și el.

    Nu simțea nimic, era complet gol pe dinăuntru.

    Așa voia să creadă în ciuda agitației inimi pe care o simțea până în gât.

    — Nu o să-ți fac nimic. Promit. Poți să adormi liniștită.

    Eleonor tăcu. Nu îl respinse, dar nici nu îl acceptă. Refuză să se gândească anume la el și într-un final somnul puse stăpânire pe ea.

    Micah stătu treaz o oră întreagă lângă ea, chiar și după ce Eleonor adormise, simțindu-i suflul pe gât. În întuneric, devenind familiar cu acea răsuflare, ochi i se închiseră lent și mâna îi prinse talia fetei care se adăposti la pieptul lui.

    Eleonor respira pe pielea lui, între clavicule, iar Micah îi insufla mirosul părului, ca pe aer, textura fină a corpului ei cald fiind lipită de al lui, cu buzele simțind aroma delicată a creștetului ei.

    Când se treziră de dimineață, amândoi erou șocați de existenta celuilalt, trup lângă trup. Micah o apucă de umeri și o împinse brutal la distanță. Eleonor clipi de câteva ori, după care se dădu jos din pat, privindu-l. Micah își masă umărul stâng cu mâna dreaptă, simțindu-se stânjenit.

    — Cred că ar fi cazul să ieși, rosti ea neîndurător.

    Micah se simți rănit. Se ridică iritat.

    — E casa mea. Pot să fiu unde vreau.

    — Doar nu vrei să fi aici? întrebă ea ironică.

    — Poate că vreau! răbufni el, deși nu știa cu adevărat ce face și ce spune.

    Amândoi tăcură. Micah se decise să plece, înfrânt, și așa și făcu. Se uită la cum expresia Eleonorei luă o întorsătură rece și distantă față de chipul dulce din somn pe care îl avu.

    — Dacă ai nevoie de ceva cheamă pe oricine din casă, îi spuse întorcându-se. Eu voi fi în birou.

    — Am înțeles.

    Micah srânse din dinți.

    — Să vi să semnezi actul. Presupun că nu ai făcut-o ieri, cu ai mei.

    — Nu am avut ocazia, dar mă voi prezenta in scurt timp.

    Îl enervă la culme acea atitudine care din îndrăzneață deveni obedientă.

    — Bineînțeles.

    Ieși fumegând.

    Eleonor nu înțelese supărarea care îl cuprinse. Nu greșise cu nimic. Și în niciun caz, nu avea de gând să iasă după asta, să agite apa tulbure. Se hotărî să aștepte până se calmează. Și până atunci avea să-și facă rutina de dimineață și să descopere locul rezervat pentru ea, în grația lui.

    După o oră de la trezirea lor, pe la opt dimineața, fusese chemată la masă. El deja era acolo. Nu își savura masa, ci aștepta degustarea ei cu cineva care să ocupe celălalt loc.

    — Pregătește-te să ieșim în oraș. Câțiva prieteni vor să te cunoască.

    — Voi fi gata imediat.

    — Mănâncă.

    — Sigur.

    Ce ura acea atitudine pe care o lua Eleonor.

    — Nu ai nimic de spus?

    — Ce aș putea? Ce vrei să fac? E casa ta până la urmă.

    — Mhm, am înțeles.

    Micah se ridică fulgerător. Porni în grabă spre birou.

    — Să vi să semnezi. Să fie totul oficial. Nu mă face de rușine.

    — O să încerc să mă conformez așteptărilor dumneavoastră, răspunse Eleonor formal.

    Era atât de rigid că nu știa cum să-l abordeze. N-avea nici o bănuială despre cine era și nu își dorea să îl sfideze. Putea să strice totul sau să zidească cu timpul. Însă totul era așa de greu. El lua înfățișarea unui om aspru, insensibil, căruia nu-i păsa de ea, așa că avea doar să-l lase în pace, să-l lase să fie.

    — Nu știu ce impresie îți faci, dar accentul ăsta pe care îl pui peste relația asta, diferența de vârstă dintre noi, de statut sau ce o fi, e prea de tot. Mă crezi înapoiat? Bătrân? De modă veche? Dumneavoastră, auzi? Să nu mi te mai adresezi așa.

    — O să văd ce pot face.

    Eleonor se retrase lovindu-se de rigoarea vocii și asprimea ochilor lui. Trecu pe lângă el fără să-și ridice ochii, de parcă era unul dintre angajați care îi primeau critica, mustrarea, rezervați și umili. Cu privire tăioasă pe care o avea putea să trântească o ușă sau să-i cresteze inima deja săracă.