Micah - Ne Aparținem -

-38-

    Frunzele foșneau speriate de trecerea fulgerătoare a vântului. Soarele străluceau departe, după norii grei. Parcă și timpul refuza să-și mai întoarcă acele buimăcite de atât mers în cerc. Micah intră pe ușile spitalului cu sufletul la gură. În trecerea lui se ciocni de un cadru medical, dar nu avu timp să reacționez împotriva impactului și nici nu își opri gonirea după ce acesta avu loc. Nu privea nici în stânga sa, nici în dreapta, de parcă o umbră solitara își închise palmele pe fiecare parte conducând-l doar înainte. În fața direcțiuni se opri cerând cu o expresie disperată informații referitoare la soția lui.

       — Aveți o pacientă pe numele Nollan Eleonor.

       — Stați să verific. ... Da, este-

       — Puteți să mă conduceți la ea? o întrerupse pe femeia din fața lui exasperat.

       — Desigur. Veniți după mine.

   Pereții nu erau perfecți albi. Gresia nu era perfect curățată. Ușile nu erau perfect unse. Cu cât privea mai adânc în albul de spital, cu atât mai greu îi venea să nu se gândească la toate amintirile pătate pe care Eleonor le avea într-un astfel de loc. Dar spitalul era cât de bine se putea de tratat de către oamenii de serviciu, numai Micah își închipuia că nu e ceea ce ar trebui să fie. Îl îngrozea și îi atrăgea disprețul față de instituția în sine.

         — Nu pot să te acompaniez mai mult de atât. Trebuie să mă întorc la post. Doar mergeți pe coridorul acesta, faceți stânga și-

         — Mulțumesc. Mă descurc, zise Micah absent și începu să fugă sub direcțiile date. Într-un final ajunse în locul unde trebuia să fie. Întâi privi pe geamul salonului, aproape de a se prăbuși pe după umeri lui, apoi adunându-se, fără să zăbovească, intră înăuntru peste cadrul medical care urmărea condițiile pacientei.

         — Scuzați-mă. Nu aveți voi aici. Să rog să ieșiți.

         — Domnule doctor, sunt Micah Nollan, soțul Eleonorei. Pacientei, rosti cu gâtul uscat.

         — Domnule Nollan, nu am vesti prea bune. Ce-ar fi să ieșim și să discutăm?

    Micah începu să clipească des. Era modul său de a-și stopa lacrimile rare. Cum să strige, cum să lupte, cum să implore cum să se adune? Cum să ceară, cum să se scuze, cum să salveze , dar cum să se acuze? Cu cine să se certe? Pe cine să tragi la răspundere? Cui să ceară socoteală? Nu avea cui. Nu avea cum.

     Înaintă mărunt pe urmele doctorului în afara salonului Eleonorei.

          — Ce pot să fac? întrebă el mâhnit și împrăștiat.

          — Afecțiunea de care suferă nu îi oferă prea multe șanse. Îmi pare rău.

          — Cum? Ce spuneți? pronunță Micah cu vocea stinsă și mintea defectă după răspunsul auzit.

          — Boala i-a atacat îndeosebi plămânii. Sunt într-o stare critică. În plus, rădăcina celulelor care s-au răspândit în corpul său provocând aceste daune, nu poate fi extrasă prea curând. Nu avem medic specialist și felul acesta de intervenție este încă la început. Dar condiția soție dumneavoastră nu este bună. Iar deplasarea ei în străinătate sau în altă instituție care dispune de cadru medical expert, este riscantă. Nu cred că ar putea rezista. Îmi pare rău.

         — Dar transplantul de plămâni poate funcționa? Poate să îi ofere timp?

         — E prea târziu. Pacienta ar trebui să fie înscrisă în lista de așteptare. Ca excepție pentru că este clasificată o urgență ar putea dispune de o pereche de plămâni. Dacă aceasta ar exista.

          — Pot să o fac eu! sări exasperat. Faceți testul și luații! Luați totul! Tot ce are nevoie.

          — Pot să îl fac, dar nu pot să vă garantez că sunteți compatibil. Vă rog să vă gândiți la asta înainte de rezultat.

          — Refuz. Durerea e o amăgire mai mare decât rana.  

          — Urmați-mă, suspină doctorul.

     Cei doi își purtau chipurile departe de salonul ei.

          — E groaznic să fi îndrăgostit... admise doctorul examinând atent chipul și expresia lui Micah.

          — Este, recunosc, dar este și absolut incredibil...