Micah - Ne Aparținem -

-7-

    
   Casa avea vlagă încă din răsărit, fără să îmbătrânească. Mirosul verde de primăvară și adierea mângâitoare a vântului împrospătau locuința. Și chiar într-o reședință întinsă ca aceea, puteai inspira lung parfumul zilei și aroma verdeții. Eleonor coborî la parter într-un sfert de oră și ciocăni la ușa biroului lui Micah. Își ridică în primă fază mâna, dar se opri. Trase adânc aer în piept și bătu încet, de parcă n-ar fi vrut ca el să audă.

        — Intră, fu invită de un glas sonor, de după ușă. 

    Ea îi fură privirea. Era extraordinară. Era elegantă și frumoasă, plină de grație și splendoare. Îl captivă pe de-a-ntregul. Tuși fals oferindu-i un loc.

        — Semnează, spuse.
        
     Eleonor privi actul câteva clipe apoi făcu ce i se spuse. 

        — Ești gata să mergem? întrebă ea.

        — Da. Mă voi opri întâi la sediu și voi rezolva câteva chestiuni. Nu știu cât o să dureze. Am mutat întâlnirea pentru mai târziu. Micah se repezi să strângă lucrurile de pe birou.

        — Oh, am înțeles. Atunci nu te voi deranja, zise Eleonor ridicându-se.

        — Unde pleci? se saltă și el după scaunul său de birou.

        — Păi, putem să ne vedem mai încolo dacă oricum planurile s-au amânat.

        — Poți să mă însoțești. Astfel, oricând o să termin de rezolvat lucrurile, putem să mergem direct la întrevedere.

        — Bine, o să aștept afară.

    Micah încuviință din cap. După câteva minute cei doi se aflau pe drum. Eleonor își trecu mâna peste ținută.

         — Spre că e destul de potrivită ținuta asta, șopti ea uitându-se pe geam la peisajul ce pierea în urma lor.

         — Îți stă bine, spuse el.

         — Oh, mersi.

         — Ce e cu tine? întrebă Micah direct.

         — Cum adică?

         — Pari...

         — Bolnavă, admise ea. Sunt, îi zâmbi scurt. De ceva timp. 

         — Ce ai?
           
         — E o afecțiune care afectează diferite organe si țesuturi.

         — Cât e grav e?

         — Nu îmi place să dau detalii, se fâstâci ea.

         — Nu poți să te ascunzi de mine. Nu-ți permit. Nu sunt cineva de care poți să te ferești. Mă ai doar pe mine. Trebuie să știu.

         — Nu cred că e cel mai bine.

    Micah renunță. O bună bucată de vreme se consumă fără ca cei doi să înceapă altă discuție. Însă Eleonor avea nevoie de un răspuns la o întrebare pe care nu reușea să o pună. Apoi însă îi fu de ajuns. Prinse centura în mâini și întrebă:

         — Ești în regulă?

         — Cu ce?

         — Cu faptul că sunt așa.
            
    Micah zâmbi scurt.

         — Nu e că ai vrut să fi așa, nu? De ce aș fi necruțător? De ce te-aș trata altfel?

         — Ai spus în seara aceea... Rosti Eleonor ezitând, neîndrăznind să continue.

         — Uită ce am spus atunci. Au fost doar niște aiureli. Tâmpenii. Nu știam nimic.

         — Sigur... spuse încet, ca pentru ea, descurajată.

   Micah opri mașina văzându-i reacția. Trase pe dreapta și se eliberă de centura de siguranță.

          — Hei. Ascultă. A fost lipsit de respect și urât din partea mea. Dar nu se va repeta. Ce a fost cu reacția ta de apoi ?

          — Oh! se cutremură ea. Incidente din copilărie, recunoscu cu o voce stinsă. Tot revin când am de-a face cu cineva care a consumat prea mult alcool. Credeam că am trecut peste, dar se pare că nu.

          — O să încerc să remedieze și acest aspect.

          — Nu ești obligat.
             
    Micah se întoarse spre ea. Eleonor își privea mâinile. Strânse volanul mașinii mai abitir și se redresă cu privirea spre drum. Putea să spună că ar fi indicat, că asta vrea de la el, că nu trebuie decât ca el să încerce, dar nu... nu! Putea să-l accepte și așa, cu toate ororile pe care i le-ar putea face. Nu era omul care să bea din abundență, chiar deloc, însă atunci avuse o cădere nervoasă. Îl enerva că ea nu știa asta despre el, că nu e genul acela de persoană, dar nu avea de gând să-i spună .

     În cele târzii Micah și Eleonor ajunseră la sediu. Urcară scările și intrară. Cu cât înaintau spre biroul lui, cu atât mai multe priviri se frângeau asupra ei. Micah era iritat la culme de felul în care apariția Eleonorei atrăgea privirile atât bărbaților, cât și ale femeilor. Se opri în loc, scos din fire. Ea era cu câțiva pași mai în spate. Micah așteptă să ajungă în dreptul său apoi o înconjură cu un braț și o propti de el. Eleonor nu îndrăzni să simtă nimic, să spună sau să facă.

         — Stai aproape.

    Nu apucară să înainteze prea mult că cineva le tăie calea.

         — Nu ne faci cunoștință cu prietena ta Nollan? spuse un coleg de-al lui, împrejmuit de alți și altele .

          — E soția mea, i-o tăie scurt și nervos Micah.

    Bărbatul ridică o sprânceană, zâmbind. Eleonor se înfioară. Se chirci mai mult de Micah, care își ascunse mâna liberă în buzunarul pantalonilor, pentru a nu risca să facă vreun gest necugetat și să-și ascundă furia. Cu cealaltă o ținu strâns de talie, să nu se teamă câtă vreme e el acolo.

          — Văd acum, spuse colegul său. E chiar o încântare, remarcă.

          — Dilan, scuză-ne, dar nu am timp de pierdut. Mai ales că nu am chef și nu vreau să aud cum îi faci complimente soție mele.

          — Cu toate că poți să-i divulgi numele, nu? Sau preferi să o strig cum îmi vine mie?
     
     Micah o strânse tot mai tare. Dădu să-i prindă gulerul și să-l amenințe, să-l facă să-i fie frică să-i insulte soția sau să o abordeze, dar Eleonor îl prinse de la spate de mânecă.

          — Eleonor, rosti.

          — Nollan, presupun?

          — Bineînțeles, zâmbi ea convingător.

     Dilan îi întinse mâna. Cu toții așteptau. Micah nu voia să-i de-a drumul, ba chiar voia să o împiedice să-i facă pe plac bărbatului aceluia.

    Eleonor îi făcu neașteptat pe plac lui Micah. Nu că îl citi, ci nici că ea ar fi fost încântată să-i strângă mâna lui Dilan.

          — Negreșit altădată, rosti Eleonor ferm, surâzând briliant, pornind mai departe cu Micah.

     Cu toți rămaseră surprinși, întipăriți cu ea în minte.