Micah - Ne Aparținem -

-18-

   Micah ajunse în fața salonului.

       — Ce a pățit? îl opri pe doctorul care ieși de după ușa salonului unde fusese îndrumat.

       — A încercat să-și pună capăt zilelor lezându-și gâtul, oftă doctorul obosit. E tânără. Norocul ei că nu s-a tăiat într-un punct care ar fi putut să o termine. Nu e grav.

    Micah privi înăuntru. Era cu spatele către el și cu privirea abătută spre alura de după fereastră.

         — Ar fi indicat să vorbiți cu ea, sugeră doctorul. 

         — Așa o să fac. Dați-mi voie, spuse ocolindu-l și intrând în salon. Pașii de pe hol ai cadrului medical se topiră în distanță. Atunci Micah nu doar privi neputincios și înfuriat la fata din fața sa, care era întoarsă, ci și vorbi.

         — Cum ai putut? se auzi glasul lui spart între pereții camerei. Serin. Vorbesc cu tine!

    Ea se întoarse lent, cu ochii blânzi și un zâmbet șters.

          — M-ai părăsit, începu ea cu o voce plăpândă. Eu chiar am crezut că avem ceva, apoi tu... și fata aia... Să aud de la oricine altcineva că sunteți căsătoriți... dar tu nu mi-ai cerut să ne despărțim. M-am simțit oribil. La început nu am știu ce să fac, nu mi-am găsit rostul după ce ai plecat.

          — Și ai crezut că e mai bine să, să ce? întrebă furios. Să încerci asta? strigă el țintind cu mâna la bandajul de la gâtul ei.

          — Nu am știut ce să fac ca să-ți atrag atenția! Nu ai vorbit cu mine de la... Jaxon .

          — Cred că ne-am înșelat reciproc dacă o luăm așa.

          — Te rog Micah. Ști cât mă doare? Ști cât de tristă m-am simțit? Sunt o epavă, spuse cu amare lacrimi în ochii.

     Micah își pierdu privirea, săltându-și bărbia în timp ce își întinse gâtul. Îl iritau acele lacrimi vărsate. Constată că nu-i pasă, dar ș-așa, nu era insensibil. 

         — Haide Serin. Nu plânge, spuse amăgitor. Sunt aici. Ce vrei mai mult?

          — Vreau să fi cu mine. Vreau să vi să mă îmbrățișezi și să îți treci mâinile prin părul meu. Vreau să îmi pun fruntea pe umărul tău și să insuflu parfumul pe care îl folosești de atâta timp și pe care îl ador. Așa că vino aici, spuse cu glas firav.

    Micah își reprimă indiferența, indecizia și nevoința, dar i se alătură. Se puse pe marginea patului și o primi în brațele lui.

         — Sunt aici. Pe cuvânt.

        
         — Micah ... 
  
    O șoaptă îl străfulgeră. Se trezi din loc și văzu prin deschizătura ușii o siluetă care aducea cu Eleonor. Se grăbi spre ea, dar pe hol nu patrula nimeni, nu cotea nicio umbră, nu răsărea niciun ecou.
    Închise ușa salonului Serinei rămânând afară. Căzu pe podea cu mâinile peste față.

   
       Cu câteva clipe înainte ...

  
    Eleonor nu se afla în stare gravă, dar corpul ei se învinețise în locurile  care aterizară grav. Rin o acompaniă până la spital, de unde medicul o preluă și se ocupă de rănile ei. După ce află că nu este în niciun pericol, promise să se întoarcă mai târziu, cu condiția ca ea să fie bine și să nu doarmă.
     Eleonor rămase nemișcată ceva timp, ca mai apoi să aibă pornirea de a se trezi. Se saltă pe vine răpunându-o imediat pe spate durerile. Containerul alb și tăcut îi provoca o nesiguranță inutilă și o saturație firească după multele zile pe care le petrecu prin astfel de locuri.
     După care un sunet grav se auzi de parte cealaltă a peretelui. Suna cunoscut. Îi luă puțin până să se pună pe picioare, dar în final ajunse să calce fără să o țintuiască durerea îndeajuns ca sa o oprească, până la ușa salonului alăturat, unde îl văzu pe Micah îmbrățișând-o tandru și dulce pe Serin, așa cum ea nu simți niciodată că fu îmbrățișată de el. Avu impresia că în ciuda a tot ce era rănit în ea și în afară, el reuși să facă mai mult. Reuși să-i trădeze mințile, să-i înece sufletul, să-i sfârtece vocea și să-i distrugă sentimentele.
    Se strădui să se ascundă după ușa salonului ei și apucă înainte ca el să o vadă. Alunecă în jos până pe podea, ținându-și gura închisă, pecetluită cu mâinile, să nu-i audă suspinele dintre lacrimi.
     Cu toate că erau la un doar câțiva metrii distanță, nu puteau ajunge unul la altul. Afară începu să se întunece. Norii se înglobau între ei crescând din ce în ce mai mari și mai gri până se eliberară de suferință. Gresia rece nu îi submina cu nimic suferința jăratică și nu-i evaporau la contact nicio lacrimă fierbinte.