Micah - Ne Aparținem -

-40-

    Țin să precizez că dedic acest capitol care e la capătul parcursului unei întâi cărți scrise de mine, unor persoane care mi-au fost alături pe cursul întregii cărții sau care s-au alăturat mai târziu, și nu au abandonat-o. Mulțumesc pentru susținere și pentru că ați rămas fideli celor doi până la sfârșit. Și nu exclud și ceilalți cititori pentru că nu s-ar cuveni, așa că mulțumesc tuturor celor care au frunzărit-o.
   Celor încoronați de mine ca lectori frecvenți și devotați:

-Cerb-
-walles
ancaramona19
fluidified
GabrielaIoana87

        
——————————————————

      Era copleșitor să fie în jurul tăcerii. Să ignore furtunile și să asculte un nimic care se simțea pretutindeni și care îl apăsa. Își plecă capul peste spătarul scaunului și ascultă tumultul de afară expus după fereastra din spatele său. Cândva își imagina că îngeri plângeau pentru păcatele oamenilor și, poate pentru că nu aveau puterea să îi rănească, să îi întoarcă sau să renunțe la ei, sfâșiau prin ploii. Își lăsau lacrimile și răceala să cadă peste ființele cu suflet ale pământului. Își mai închipuia și că visele spulberate se topeau prin vinele unui zeu al ploii, care le răsturna din nori, pentru că erau atât de multe vise țesute și sfârtecate, că nu aveau loc să se depună praf și nisip pe pământ sub formă de deșerturi sau să se facă pulberi de stele și să se împrăștie în vânt. I se părea într-un fel frumos să creadă așa ceva pentru că știa că dacă ar căuta prin dune și mări, ar găsi fărâmele de vise ale cuiva, poate ar fi putut să i le înapoiez, dar în principiu ar fi cunoscut ce vise are străinul și sub ce crezământ e omul.
      Dar astea era trucurile înapoiate ale vieții și învățase să le deosebescă de adevărurile ei. Visele se năruie în fața greutăților. Visele pălesc în fața inevitabilului. Visele se disipă în fața rațiuni. Ce vise sunt alea care te înșeală când tu ști adevărul? Ce rost au?

      O liniște supremă se agață pe pânzele șubrede de păianjen din colțurile ochilor lui. Știa cât rău făcuse, dar să fie răpus cu rău prin răul altcuiva care nu-l merita, nu era prea crud?
     Strânse din dinți gata să cedeze.

         — Micah? Micah! auzi o voce familiară care se accentua.

         — Noah!

     Micah izbucni pe coridor. Noah era încolțit de un grup de medici. 

         — Suntem pregătiți pentru intervenție.

         — Cum? se opri Micah bulversat. Tot ce se petrecea înaintea lui era inimaginabil.

         — Am întârziat la aeroport pentru că am făcut o escală. Pentru a mă asigură că medicul de față și echipa sa, vor fi aici. Astăzi. Cu transplantul de care Eleonor are nevoie.

         — Dar de unde știai?

         — Părinți tăi, Micah. Nu putea să nu mă informeze de condițiile recente ale Eleonorei.

     Prin fața ochilor lui Micah imagini transparente, difuze, se derulară în particule. Era ziua în care ea avuse accidentul în acel loc, cu Rin, și ziua în care povestea din spatele începutului ieșise la iveală. Își aminti vag de părinți lui care precizaseră că or să-l anunțe pe Noah.

          — De atunci am încercat să găsesc omul și perechea de organe potrivite. Si am reușit. Am făcut-o la timp. Slavă Domnului.

     Micah îl ascultă până la capăt, apoi fără să ezite sări și îl strânse în brațe pe fratele Eleonorei și cumnatul lui, punând tot sentimentul și emoția în acea strângere.