Micah - Ne Aparținem -

-36-

     Un semn de carte orânduia mersul pe șine al paginilor. Fila stătea sprijinită de completările ei fără de care nu ar avea menire. Cartea era atârnată pe biblioteca masivă și lemnoasă din biroul lui. Un tablou se extindea la extremitatea stânga precum un braț veșnic gol și amorțit. Pe partea cealaltă erau mânuite de toiagul vântului de februarie, draperiile turnate lungi. Covorul pe care se plecau dădea până în mijlocul camerei. Culorile sale și modelul rupt pe podea era umbrit de mobila solidă.

        — Se pare că se întoarce, susținu entuziasmată Eleonor. Parcă în sufletul ei se rânduia o partitură de care nu se mai bucurase de mult timp așteptând momentul culminant. 

        — Serios? Când? întrebă Micah cu un strop de neliniște în glas. Colțurile gurii ridicate îi învelea alura vocii.

        — Trebuie să ajungă astăzi. Noah a specificat că vine în interes de serviciu, dar știu că o face doar pentru mine.

        — Ai de gând să-l iei de la aeroport? Eu trebuie să fiu la firmă astăzi.

        — E in regulă. Mă descurc singură.

  Micah oftă neîmpăcat.

        — Când a luat zborul? Când aterizează?

        — A spus să fiu la aeroport în 2 ore.

        — Nu se putea să ne lase să avem și noi un moment, comentă Micah apucând o sticlă de vin pe care abia puse mâna. Stătea în picioare aplecat după paharul pe care îl odihni netulburat pe birou. Se îndreptă și se întoarse înspre ea.

         — Doar nu mă ia cu el? chicoti ea ridicându-și o sprânceană. Lui Micah îi pieri tot cheful. Eleonor se saltă de pe fotoliu și vru să îl îmbrățișeze, dar se răzgândi. Micah rămase cu brațele pe jumătate ridicate. Ea se propti de birou punându-și picior peste picior. El se răsuci derutat.

          — Ai ceva... zise Eleonor. Își întinse mâna spre părul lui. Nu ajung. Vino mai aproape.

     Micah se coborî spre ea ținându-se cu o mână de birou. Eleonor îi dădu impresia că el are ceva în păr, când de fapt, îl apucă de gulerul tricoului și îl sărută brusc. Era dezorientat și fără cuvinte.

          — Hă! rânji el depărtându-se.

          — Ce? surâse Eleonor. Nu îți place când ești luat prin surprindere, când ai parte de atacuri surpriză? făcu o pauză. Iubitule? continuă cu glas plăpând, ca de privighetoare cântând de dor. El se opri instantaneu și se întoarse lent către ea. Eleonor îi prinse un joc de aur viu în ochi. Nu... murmură amuzantă. Să nu!

      Micah se repezi să o prindă. Pentru că ea nu avea direcție, unde să fugă, își saltă genunchi la piept și se răsuci pe birou să treacă pe partea cealaltă a lui. Însă acțiunea necesita mai mult timp decât avea ea la dispoziție, astfel că el o împrejmui cu palmele.

         — Dacă repeți ultimul cuvânt pe care l-ai spus, poate că o să consider eliberarea ta.

         — Iubitule? murmură Eleonor. Își încolăci brațele pe după gâtul lui și își prinse picioarele după soldurile lui.

           — Nu cred că mi-e de ajuns doar o dată.

      Micah o ridică în brațele sale și o sărută avid.

          — Micah, trebuie să mă pregătesc.

      El se încruntă deprimat. Își priponi privire într-a ei mușcându-și buza inferioară.

          — Bine, rosti el necăjit punându-o jos. Luă paltonul de pe scaun și îl ținu în mână.

          — Mă întorc repede, spuse Eleonor plecând. Micah îi prinse încheietura înainte să se îndepărteze prea mult.

          — Eu o fiu la firmă. Să îl aduci aici. O să pun să se pregătească o cameră pentru el.

          — Bine.

    Eleonor se întoarse să-și continue mersul, însă mâna lui nu se desprinse de ea. Se uită încă o dată la el.

          — Te iubesc, rosti el zâmbind.

     Eleonor surâse, apoi se grăbi să iasă. Micah rămase pironit în loc până spatele iubitei sale dispăru în afara razei ochilor săi. După ceva timp el plecă spre firmă.

      De cum intră în cameră, ea se pierdu în durerea crescândă din pieptul ei și senzația de sufocare. Un sfert din timpul alocat pentru pregătirea sa și durata drumului până la aeroport, se evaporă în suferința îndărătnică care îi luă suflul. Ea căzu în genunchi, strângând cu o mână salteaua patului, iar cu cealaltă înfășurându-se. Într-un final se întrezări libertatea de aer și se calmă. Se ridică plăpândă și împrăștie pe pat câteva haine. Fără să piardă alt minut,  se sui în mașina ordonată dinainte de Micah și goni spre destinație.

       Pe Micah, în timpul lucrului, după aproape o oră de când părăsi reședința, nu-l părăsea sentimentul că ceva nu e bine. Se lega într-un nod în jurul gâtului său și în clești îi strângea inima. Se retrase de la masă sa de lucru, la geam, privind îngrijorat spre spațiul de blocuri și pistruii albi ai cerului albastru. Își aprinse o țigară, neîmpăcat de o anume presimțire că ceva nu e bine.