Și am privit cu toții spre cer

Eliza

..

TOTUL ÎNCEPUSE ÎN URMĂ CU UN AN.

Ca de obicei, Eliza lucra până seara târziu în laboratorul de

fotografie. Acolo îşi petrecea cea mai mare parte a timpului, singură cu

gândurile ei, cu muzica ei preferată și cu aparatul ei vintage Exakta VX

(un fel de cadou de despărţire cu dus-întors de la mama ei, care se

mutase în Hawaii alături de noul ei iubit, cu doar câteva săptămâni

înainte ca Eliza să fi împlinit paisprezece ani). Era aceeaşi cameră foto pe

care Jimmy Stewart o folosise în filmul În spatele ferestrei, cu margini din

piele neagră și cu o placă argintie lucioasă pe mijloc. Rotiţele de deasupra

erau zimţate şi scoteau clicuri satisfăcătoare atunci când le trăgeai. Eliza

ţinea tot timpul aparatul într-un compartiment lateral al genţii ei, astfel

încât să poată ajunge cu uşurinţă la el în cazul vreunei urgenţe estetice. O

înşfăcare iute, precum pistolul cu şase gloanţe al unui cowboy, mereu

pregătită să prindă acel cadru trecător.

Eliza considera fotografia cea mai înaltă formă de artă, întrucât era

junk-food şi gourmet cuisine în acelaşi timp, întrucât, preţ de câteva ore,

făceai zeci de fotografii, după care petreceai zeci de ore perfecţionând

doar o mică parte dintre ele. Îi plăcea cum ceea ce începea ca un act al

imaginaţiei se transforma intr-o serie sistematică de operaţiuni,

organizate și ordonate și clare: pregătirea băii de fixare, developarea

negativelor, alegerea celor mai bune poze şi mărirea lor, admiratul

imaginilor cum apăreau pe hârtia albă ca și când ar fi fost un soi de

spălătorie întoarsă pe dos — un şir de rufe curate, întinse pe sârmă, care

uşor-uşor se umpleau de pete şi rămâneau agăţate acolo, până ce acele

pete erau curăţate pentru totdeauna. Şi apoi urma decorul, crepuscular şi

umbros, perfect calibrat pentru creativitate, începând cu nuanţa roşiatică

a luminilor din camera obscură şi terminând cu vasul de apă în care

copiile ei stăteau aidoma unor frunze moarte pe suprafaţa unui heleşteu.

Dacă nu era nimeni prin zonă, îşi conecta telefonul la boxă şi punea

Radiohead sau Mazzy Star, suficient de tare cât să facă întreaga încăpere

să vibreze cu fiecare pulsaţie a basului, astfel încât să uite de lumea

înconjurătoare. Scufundată în acel cocon de sunete şi lumini stacojii, Eliza

îşi imagina că era ultima persoană de pe Pământ. Şi, din acest motiv, se

sperie de moarte când cineva o atinse delicat pe umăr în timp ce examina

o copie în proces de developare, căutând primul indiciu al frumuseţii.

Se întoarse brusc cu mâna întinsă, ca și când ar fi vrut să plesnească