Și am privit cu toții spre cer

Peter

— MAI MULT TIMP? PETER NU FI LACOM! CE-AM FACE CU

EL?

— Vorbesc serios.

— Ştiu. Dar nu mai spune asta, c-am s-o iau razna.

— Nu mă refeream la decade sau ceva de genul. Poate doar un an.

Suficient cât să avem o poveste frumoasă.

— Dar avem una! Îţi aduci aminte când ne-am sărutat în laboratorul

de fotografie? Îţi aduci aminte cum am fost împreună la manifestaţie? Îţi

aduci aminte de primul nostru mic dejun cu clătite luat împreună cu

familia ta?

— Mă refer la o poveste adevărată. La un limbaj pe care nimeni

altcineva în afară de noi să nu-l ştie. Părinţii mei au aşa ceva. Pun pariu

că şi ai tăi au avut.

— Şi noi doi avem un limbaj.

— Da?

— Da.

— Atunci, spune ceva despre mine, folosind acel limbaj.

— Ai nişte ochi frumoşi.

— Asta e doar limba engleză.

— Cele mai multe cuvinte din limba noastră se pronunţă exact ca

cele din limba engleză. Aşa că de asta oamenii nu vor observa când o

vorbim.

— Există ceva diferențe?

— Câteva. De pildă, morcov.

— Ce înseamnă?

— Dovleac.

— Ce altceva?

— Te iubesc.

— Asta ce înseamnă?

— Înseamnă „te urăsc".

— Aha. Si Te urăsc ce înseamnă?

— Acelaşi lucru ca-n engleză. Ăsta nu e diferit.

— Înţeleg.

— Vrei să ştii cum se spune la „Te iubesc"?

— Sigur.

Eliza se aplecă. Părul ei creă un mic umbrar în jurul chipului său şi,

preţ de o secundă, el putu să ignore durerea care îl strângea în piept de

fiecare dată când inhala. Rapid, precum o pisică lipăind într-un castron

cu lapte, îi linse vârful nasului.

— Uite-aşa.

— Dar astea nu-s cuvinte.

— Limbajul nostru este jumătate semne, jumătate cuvinte. E foarte

complicat. De aceea noi doi suntem singurii care-l vorbesc.

Peter auzi cum vocea i se blocă în gât; cumva, s-o împiedice să

plângă cât mai mult cu putinţă i se părea cel mai important lucru din

lume.

— Adu-mi aminte. Filosofia aia a ta în legătură cu evenimentele?

Cum ziceai că funcţionează?

Eliza clătină din cap.

— Nu mai am nicio filosofie.