Și am privit cu toții spre cer

Anita

ERA UN PLAN ÎNDRĂZNEŢ. CHIAR ŞI CÂND TRECU PE lângă

bătrânul Steve de la ghereta amplasată la intrarea în Broadmoor, Anita

tot nu era hotărâtă dacă avea să-l pună în aplicare. Apăsă pe un buton de

pe parasolarul maşinii Escalade, pentru a deschide poarta privată care

ducea spre casa ei. Aleea era lungă şi dreaptă, mărginită pe fiecare latură

de stejari. Coroanele le fuseseră de curând retezate, ceea ce făcea ca

părţile lor superioare să arate groteşti — echivalentul arboricol al lui

Venus din Milo, cu zeci de membre retezate în loc de două. Mai bine ai

grijă, păreau ei să spună, altminteri vei sfârşi ca noi.

Anita închise uşa în urma ei. Menajera, Luisa, căra un morman de

lenjerie spre spălător.

— Hola, Anita!

— Bună, Luisa.

— En espanol! insistă Luisa.

Anita studia spaniola la Hamilton, iar Luisa îi oferea din când în

când lecţii despre misterele subtile ale modului conjunctiv, diferenţele

dintre ser și estar şi, când nu era nimeni prin preajmă, o brumă de termeni

argotici, care-nu-trebuiau-niciodată-repetaţi, „direct de pe străzile din

Bogota".

— Hola, Luisa! Como estas?

— Nu chiar atât de rău. Mă duc să fac curat în casa de oaspeţi, acum

că bunicii tăi au plecat înapoi în Los Angeles. Nu c-aş avea prea multe de

făcut. Sunt atât de curaţi!

— Yo se.

— Bunicii mei vin ca un uragan, continuă Luisa. Dar, cu ai tăi,

uneori am senzaţia că nici măcar n-au trecut pe-acolo.

— Si. Son locos.

— Estan locos.

— Corect. Lo siento, Luisa, dar sunt puţin cu mintea în altă parte. L-ai

văzut pe tata?

— En la oficina.

— Gracias.

Biroul tatălui ei dispunea de toată căldura unui frigider. În esenţă, el

construise o sală de şedinţe în casa lui, dotată cu un birou mare din sticlă

şi un scaun cu design modern, extrem de scump. La perete erau aliniate

vreo douăsprezece dulapuri metalice pe care se aflau bibliorafturi gri din

plastic. Singurul obiect din încăpere care avea cât de cât viaţă (la propriu

şi la figurat) era o cuşcă din oţel inoxidabil, cu acoperişul sub formă de

cupolă. Înăuntru, Bernoulli, cel mai trist papagal ara hiacint, sărea de pe

cracă pe cracă, cârâind, facându-şi nevoile și privind melancolic (sau cel

puţin aşa i se părea Anitei) pe fereastră.

Când intră în birou, tatăl ei citea din acel cotidian roz bizar cu care