Și am privit cu toții spre cer

Peter

PETER NU PLĂNUISE SĂ MEARGĂ LA MANIFESTARE.

Responsabili pentru organizarea evenimentului erau Bobo şi ciudatul ăla

de Golden, două motive bune pentru a-l evita. Iar când părinţii le

interziseseră în mod expres lui şi surorii lui să participe, asta îl făcuse

să-şi ia gândul de la idee. Însă totul s-a schimbat marţi de dimineaţă,

când s-a trezit.

Camera lui Misery era deja goală, aşternuturile boţite ale patului ei

nefăcut fiind un soi de să ţi-o trag adresat ideii de închisoare.

Mama şi tatăl lui îl aşteptau la masa din bucătărie, îmbrăcaţi în haine

de stradă și afişând o mină solemnă. Micul lui dejun fusese deja aranjat

pe o farfurie — omletă, bacon, pâine prăjită din grâu integral ce strălucea

cu unt și miere. Aşadar, el chiar era „uns cu miere" aici — dar de ce?

Oare urmau să-i ceară să le ia partea în următorul episod din „Misery

este mustrată şi tot nu dă doi bani pe asta"? Sau poate că îl trimiteau la

manifestare pentru a o aduce înapoi acasă.

— Ne facem griji pentru sora ta, îi spuse mama lui.

— Și ce altceva e nou?

Părinţii lui nu schiţară niciun zâmbet.

— Nu o mai vedem aproape deloc pe-acasă.

— E îndrăgostită.

Mama lui Peter scăpă un hohot de râs.

— Îndrăgostită? La vârsta ei? Te rog. Şi-acum bănuiesc că s-a dus la

manifestarea aia, chiar dacă noi i-am spus să n-o facă.

Peter mai auzise asta și înainte.

— Da, dar ştii cum e...

— Nu mai putem continua aşa! strigă tatăl lui. E pur şi simplu

strigător la cer!

Peter bănuia acum că subestimase proporţiile acestei intervenţii. Era

o greşeală uşor de făcut, dacă îţi permiteai să uiţi de Ardor, care

transforma toată existenţa într-o telenovelă.

— Vreţi să plecăm din Seattle, ghici el.

Mama lui îl luă de mână.

— Putem oricând să ne întoarcem, dacă regretăm asta.

— Ne gândeam să mergem mai întâi în camping, zise tatăl lui, ca să

încercăm să ne apropiem mai tare ca familie. Apoi putem sta la bunicii tăi

din Mendocino, să vedem cum ni se pare.

— Şi cum rămâne cu şcoala?

— Cred că şcoala e ultima din grijile noastre în acest moment.

Peter simţea cum panica punea brusc stăpânire pe el. Nu vorbeau

serios, nu-i asa? Seattle era căminul lor. De ce voiau să-l dea uitării, să

dea uitării toate lucrurile sigure şi familiare, în cel mai înspăimântător

moment din vieţile lor?