Și am privit cu toții spre cer

Peter

— AŞADAR, UNDE MERGEM MAI EXACT? ÎNTREBĂ MISERY.

Peter adoptă vocea sa de agent FBI:

— Domnişoară, aceasta este o informaţie confidenţială!

De pe locul din dreapta, Stacy luă o pauză de la butonatul

telefonului, suficient cât să spună:

— Mie nu-mi plac secretele.

— Ai puţină încredere, interveni Cartier. Amicul meu ştie unde să

ne ducă.

Peter era convins că nidunul dintre ei nu s-ar mai fi urcat în maşină

dacă le-ar fi spus încotro mergeau cu adevărat. De aceea nu făcuse decât

să le ofere câteva indicii vagi în legătură cu mâncarea: pentru Cartier,

menţionase în treacăt posibilitatea unor aripioare de pui picante; pentru

Stacy, cuvântul magic fusese „macrobiotic". Totuşi, Misery nu putea fi

convinsă cu uşurinţă (Peter nu era sigur dacă ea mânca ceva vreodată,

asta dacă nu cumva puneai la socoteală pachetul zilnic de Camel Lights),

aşa că avusese nevoie de ajutorul părinţilor săi, care o luaseră cu

„domnişoară" în sus și „domnişoară" în jos, până cedase.

Destinaţia lor era Belltown, locul în care se aflau cele mai de soi

restaurante ale oraşului. Era una dintre bizarele ironii ale Seattle-ului —

cele mai drăguţe și cele mai naşpa cartiere coexistau într-un fel sau altul

în acelaşi spaţiu fizic, precum dimensiunile paralele. Peter parcă în faţa

unei cafenele la modă cu lumini la fel de puternice ca pe stadion și îşi

conduse cei trei oaspeţi încrezători pe lângă scârţâitul electronic care se

auzea din Crocodile. Se opriră în faţa unui restaurant cu aspect

tradiţional numit Friendly Forks11

. Înăuntru, chelnerii mişunau printre

mesele goale, aranjând farfuriile și aprinzând lumânările.

— Stai puţin, zise Misery. Ăsta e locul în care îi pun pe narcomani şi

pe infractori să prepare mâncarea?

— Ei bine, acceptă și voluntari care n-au comis infracţiuni, dar, da, ai

dreptate.

Surioara lui zâmbi.

— Bestial.

— Eşti sigur că-i un local bun? întrebă Stacy. Dacă au pus lame în

lasagna sau ceva de genul?

— N-am venit aici ca să mâncăm, îi răspunse Peter.

La intrare se afla o fată frumoasă, cu tenul de culoarea mierii şi cu

capul ras, studiind o carte de rezervări de mărimea unui atlas.

— Voluntari? întrebă ea.

Peter încuviinţă.

— Eu sunt Peter Roeslin. Ea e Samantha Roeslin, Cart...

— Mi se spune Misery, interveni sora lui Peter.