Și am privit cu toții spre cer

Eliza

GÂNDUL O LOVI PENTRU PRIMA OARĂ ATUNCI CÂND SE afla

la duş. Doar o întrebare prostească — oare câte duşuri avea să mai facă?

—, urmată de un scurt calcul. Chiar dacă apa curentă și energia electrică

urmau să funcţioneze până la sfârşit, și chiar dacă ea făcea câte unul în

fiecare dimineaţă şi câte unul în fiecare seară, avea să sfârşească doar cu

aproximativ o sută de duşuri în plus. Iar acea statistică o făcu să caute şi

altele. Încă douăzeci de şamponări. Încă o sută de spălări pe dinţi. Şi cum

rămânea cu toate celelalte lucruri care nu se desfăşurau în baie? Cincizeci

de răsărituri. Douăzeci de sesiuni de masturbare pe furiş (sau mai puţine,

dacă groaza extremă urma să aibă un efect negativ asupra poftelor ei

sexuale). Încă o frunzărire a romanului Spre far. („Până și piatra pe care o

rostogoleşti cu vârful ghetei va dura mai mult decât Shakespeare.")

Oamenii vorbeau despre faptul că zilele le erau numărate, dar, zău aşa,

totul era numărat. Fiecare film pe care îl vedeai era ultima oară când

vedeai acel film, sau penultima oară, sau antepenultima oară. Fiecare

sărut era tot mai aproape de ultimul tău sărut.

Era o lupă cu adevărat înfiorătoare prin care să vezi acea lume tot

mai înfiorătoare.

Ea şi tatăl ei petrecuseră pe canapea cea mai mare parte a acelui

weekend prelungit, urmărind toate veştile proaste. Revolte peste tot, de

la Amsterdam până la Los Angeles. Un număr record de omucideri

raportat într-o singură zi. Jumătate din magazinele și restaurantele din

marile oraşe duceau lipsă de personal pentru a fi deschise (oare de câte

ori avea să mai mănânce într-un restaurant?). Tatăl Elizei sugerase să

parieze de pe care continent urma să izbucnească următoarea calamitate;

el câştigase de două ori, de fiecare dată cu Asia. Sâmbătă seara aleseseră

să se lipsească de ştiri în favoarea unui maraton cu James Bond. Eliza se

gândise că avea s-o ajute să mai uite din probleme, însă fără afluxul

constant de informaţii din lumea reală, imaginaţia pusese stăpânire pe

ea. Pe toată durata filmului Operaţiunea Thunderball (şi era oare asta

ultima oară când urmărea Operaţiunea Thunderball?), ea îşi imaginase

închisorile americane spărgându-se asemenea fructelor răscoapte,

eliberând seminţele haosului. Chiar și acum, un ucigaș în serie probabil

că se furişa spre blocul lor de apartamente, cu maceta scoasă, pus pe

omor.

Nu o ajuta nici faptul că tatăl ei părea să considere apocalipsa un