Și am privit cu toții spre cer

Andy

DESPRE BOBO SE PUTEA SPUNE ORICE, ÎNSĂ TIPUL ŞTIA cum

să atragă mulţimea. Crocodile era plin până la refuz atunci când

Perineum urcă pe scenă. Trecuseră câteva luni de la ultimul lor spectacol,

iar când Andy se aşeză în spatele bateriei vechi a localului, simţi fluturii

înecându-se în cele patru beri (servite de un barman înţelegător) cu care

îşi umpluse deja stomacul. Luminile erau, prea puternice şi nu reuşea să

găsească o distanţă bună între scaun şi tobă.

— Bună seara, Crocodile! îi salută Bobo. Noi suntem Perineum, iar

aceasta este prima noastră piesă!

Andy stabili tempoul. Cumva, fără să îi poruncească în mod

conştient trupului să înceapă să bată în tobă, porni la timp, iar apoi

curentul ei, călătoria nebunească a punk rockului, îl transportă dinspre

refren spre vers şi înapoi. Un cântec deveni altul. Începu imediat să

transpire — o maşinărie bine unsă, care menţinea ritmul constant şi

funcţiona ca nişte ştergătoare de parbriz — şi, prin lumina curcubeică,

vedea că dansul agresiv era intens, un amestec de mâini, picioare și piele.

Oare Eliza era acolo? Trebuia să fie. Orice altă variantă ar fi fost un eşec

din partea universului. Trecură prin aproximativ zece dintre piesele lor

de două minute, înainte ca Andy să observe că încăperea devenise tăcută.

Bobo îi întindea chitara.

— Hei, spuse Andy la microfon. Am să fac ceva diferit aici. Sper să

nu vă supăraţi.

— Eu mă supăr! strigă cineva.

Andy îşi puse mâna drept pavăză şi îl văzu pe Golden stând chiar la

marginea scenei. Lumina licărea în verigile lanţului său.

— Acesta este un cântec compus de mine, care vorbeşte despre

momentele în care nu vreau să am de-a face cu rahaturile altor oameni.

Poate că vă regăsiţi în el. Sau nu. Mă rog. Se intitulează „Save It".

Începu să cânte. Nu era o piesă pe care puteai să dansezi frenetic. Nu

era punk. Nici măcar rock. Îl scrisese în urmă cu aproximativ un an și în

el era vorba despre o boboacă cu care începuse să iasă, doar ca să

descopere că era nebună de legat (tipa zicea că îşi peria dinţii timp de o

oră şi jumătate în fiecare seară, întrucât îi „plăcea senzaţia"). Nimeni nu îl

huidui ca să dispară de pe scenă, aşa că probabil nu îl urau prea tare,

chiar dacă aplauzele fură timide şi ovaţionările gălăgioase când Bobo

reveni la microfon. Gesticulă spre Andy să stabilească tempoul pentru

ultimul lor cântec.

— Vă mulţumim c-aţi venit aici în această seară minunată de Ziua