Și am privit cu toții spre cer

Eliza

DACĂ ELIZA AR FI SCRIS UN DISCURS — ADICĂ, DACĂ ea

chiar l-ar fi plănuit —, probabil c-ar fi ieşit taman opusul celui pe care

tocmai îl susţinuse. Chiar și atunci când coborî de pe scenă într-o furtună

de aplauze, se întreba cine dracu era tipa asta care o arsese poetic despre

iubire. În mod categoric nu era vreo Eliza Olivi pe care o cunoscuse

vreodată.

După ce Andy și Anita plecaseră împreună — între ei deja se năştea

ceva —, fusese lăsată singură în birou, cu Chad și cu misteriosul său

beagle. Şi cu toate că Eliza petrecuse doar câteva ore în compania acelui

hipiot bătrân și ciudat, şi asta acum câteva săptămâni, cumva, tipul părea

familiar.

— Ce s-a întâmplat? întrebă el.

— La ce te referi?

— Ştii bine la ce mă refer.

Eliza se gândi să evite întrebarea sau să mintă, însă era prea obosită

ca să aleagă una din ele.

— Cineva a murit. Cineva la care ţineam mult.

— Îmi pare rău.

— Mersi.

— Dar probabil că acum ştii deja că oamenii de care îţi pasă nu mor

niciodată cu adevărat.

Îşi dădu ochii peste cap în gândul ei.

— Presupun că ai dreptate.

Chad o privi preţ de câteva secunde, aşteptând. Când vorbi din nou,

folosi vocea unui profesor dezamăgit.

— Serios? Mă laşi să scap basma curată?

— În legătură cu ce?

— Cu acel clişeu dezgustător.

Clipi din ochi ca o căprioară Disney și intonă pe un ton piţigăiat:

— Oamenii de care îţi pasă nu mor niciodată cu adevărat.

— Ce-ar fi trebuit să spun?

— Adevărul. Că nu crezi asta.

— Bine. Nu cred asta.

— Spune-o din nou.

— Nu cred asta.

— Din nou.

— Nu cred asta.

— Mai tare!

Eliza ridică într-un final glasul, mai degrabă fiindcă Chad o

împungea cu degetul:

— Nu cred asta!

— Spune-mi că-i un rahat de doi bani! strigă el.

— E un rahat de doi bani!

— Spune-mi că e un rahat de doi bani mare şi lat!

— Chiar e! strigă Eliza. Oamenii mor! Mor şi dispar pentru

totdeauna!

Cumva, i se părea complet firesc că ultima ei afirmaţie morbidă îl

făcu pe Chad să râdă.