Și am privit cu toții spre cer

Peter

NU ERA PENTRU PRIMA OARĂ CÂND PETER EŞUA LA CEVA.

Mai picase din când în când la câte un test de matematică, se blocase la

linia de aruncare în campionatele naţionale (sfârşind meciul cu trei la

doisprezece, spre eterna lui ruşine) şi, cel mai rău dintre toate, o înşelase

pe Stacy, care era acel tip de eşec la care nu se gândise niciodată c-ar

putea ajunge. Însă asta nu era nimic prin comparaţie cu momentul în care

le privise pe Misery și pe Eliza dispărând în spatele acelui şir de

jandarmi, la fel de implacabili şi de impasibili ca un şir de pioni pe tabla

de şah. Dacă nu s-ar fi lăsat distras de Bobo, poate c-ar fi găsit-o pe

Misery la timp. Dacă nu şi-ar fi dorit în secret ca Eliza să stea lângă el,

poate că ar fi convins-o să plece din parc de îndată ce începuse revolta.

Însă luase cele măi proaste decizii, iar acum, ambele fete dispăruseră.

Ca un soi de pedeapsă, stătea în dormitorul său, fără să facă absolut

nimic. Nu încercase să-l sune pe Cartier sau pe vreunul dintre ceilalţi

prieteni ai lui. Nu făcea exerciţii fizice. Nu verifica Internetul pentru a fi

la curent cu voiajul celest şi ucigaş al lui Ardor. Ritmul lui circadian o lua

razna; noaptea mişunau prea multe temeri pentru a putea dormi.

Inconştienţa venea când și când în timpul zilelor mohorâte și înceţoşate,

când luminozitatea soarelui înghiţea acea stea toxică. Părinţii săi

începuseră să-i lase mâncarea la uşa camerei; Peter mânca doar cât să

nu-l roadă stomacul. Odată, în toiul nopţii, se furişase la parter și

înşfacase câţiva saci menajeri de sub chiuvetă. Voia să scape de toate

obiectele inutile din camera lui: trofeele şi panglicile care sărbătoreau o

mulţime de victorii ce nu mai însemnau nimic acum; scrisorile de

dragoste și suvenirurile unei relaţii pe care o sacrificase pe altarul

deziluziei; vechile jucării şi animale de pluş rămase din zilele mai

nevinovate. Nu voia să le mai vadă. Când sacii se umpluseră, stivuiţi pe

podeaua dressingului, nu prea mai avea nimic în cameră în afară de

obiectele de mobilier. Cam atât valorează viaţa mea, gândi Peter. Absolut

nimic.

Patru zile dispăruseră într-o negură a depresiei, și a regretului. Apoi,

spre sfârşitul unei dimineţi de joi, la uşa dormitorului se auzi un ciocănit

ferm.

— Ce e?

Peter era în pat şi, cu toate că era doar pe jumătate adormit, nu se

ridică.

— Ai zece secunde să ieşi de-acolo, îi zise tatăl său. Zece, nouă, opt,